După zece ani trăiți în ritmul intens al Bucureștiului, unde și-a format și rafinat talentul de actor pe scena UNATC și în numeroase proiecte artistice, Alex Mirea, în vârstă de 28 de ani, își deschide acum orizontul către o nouă direcție: regia, pe care o explorează la Cluj.
Înainte ca scena să devină locul în care se regăsește, Alex își împărțea timpul între terenul de baschet și planurile pentru o posibilă carieră în Drept. A descoperit teatrul în liceu, dintr-o dorință adolescentină de a impresiona, dar a rămas pentru emoția profundă pe care doar jocul scenic i-o putea oferi. De la debutul în televiziune cu „Crimă și pedeapsă” până la bucuria copleșitoare de a obține primul rol într-un lungmetraj, parcursul său a fost unul plin de contraste, ghidat de o căutare sinceră: aceea a unui spațiu în care arta și siguranța să poată exista împreună.
Într-un dialog deschis și autentic, Alex vorbește despre curajul de a renunța atunci când simți că te pierzi, despre maturizare și asumare, dar și despre lecțiile, uneori dure, primite de la o industrie fragilă, care poate transforma visurile tinerilor artiști în adevărate provocări.
Te-ai născut în Slatina, dar pasul spre actorie l-ai făcut în haosul din București. Cum ți-a modelat energia Capitalei primele roluri și maturizarea ca om?
Bucureștiul este un oraș destul de apăsător, agitat și haotic. Eu abia m-am mutat în Cluj de vreo șase luni și nu mi-am dat seama, până la această mutare, cât de greu a fost să stau în București timp de 10 ani. Cu toate acestea, și acum susțin că Bucureștiul este o etapă necesară în parcursul fiecărui student din România. Te pune foarte tare la încercare și acolo se creează cel mai bine selecția naturală: cine nu rezistă acolo, nu rezistă niciunde.
Ai absolvit UNATC-ul în 2019, iar în 2025 te-ai mutat la Cluj pentru Regie la UBB. Ce a declanșat această schimbare de drum și de oraș?
Acum vreo doi ani, am hotărât să renunț complet la actorie și m-am angajat în televiziune. Nu am avut nevoie de o pauză, am avut nevoie să cred cu totul că am renunțat. După un an și jumătate, mi s-a făcut dor. Aveam acest drive de a încerca regia încă din anul întâi de actorie. Mi-am luat pauza, m-am liniștit și am simțit că e momentul să fac pasul. Îl așteptam de mult timp, dar abia acum, la 28 de ani, a fost momentul potrivit să merg înainte.
După rolul tău în Medea’s Boys, ai spus că facultatea nu te învață să te adaptezi la viziuni regizorale diferite. Acum că știi ambele școli, cum vezi această discrepanță? Îți menții părerea?
Da. Nu doar că mi-o mențin, s-a adâncit părerea asta. Mi se pare că, cel puțin în România, sunt aceste două școli care sunt cele mai căutate, momentan Clujul și Bucureștiul, care au două metode care se bat cap în cap: studenții de la Cluj au niște capacități fizice foarte bune, dar uneori le lipsește capacitatea de a fi în situație, micul adevăr al actorului, pe când la București se merge pe micul adevăr al actorului, dar mi se pare că ne lipsește foarte mult capacitatea de a ne conștientiza și folosi corpul. Eu cred în ceva care să combine metodele astea două. Experiența mea de la UNATC m-a adus aici, la Cluj, unde simt că reușesc să îmbin cumva aceste două laturi. Iau oameni bine pregătiți fizic și lucrez cu ei pe micul adevăr și mi se pare că le prinde foarte bine, și este interesant de observat.
Acum câțiva ani, în 2019, spuneai că actoria cere sacrificii și e un proces dureros. Crezi în continuare că suferința e obligatorie pentru a crea artă bună? Ai mai avut experiențe care să contureze această impresie?
Nu. Cred că era una dintre impresiile de la vârsta respectivă, când viața era mult mai apăsătoare, ciudată și confuzionantă. Simt că, odată cu vârsta, se face puțină liniște. Nu mai cred că arta poate să vină doar din suferință. Percepțiile mele s-au schimbat foarte mult; îmi place să cred că sunt fericit constant, că viața e frumoasă și, cu toate acestea, tot am drive-ul de a face chestii care țin de artă. Îmi dau seama că eram puțin… copil.
Tot atunci, căutai o siguranță pe care teatrul nu ți-o oferea și te uitai mai degrabă spre film. Ți-ai găsit acea liniște acum, odată cu maturizarea și trecerea spre regie?
Cred că era vorba de o siguranță financiară, sincer să fiu. Și acum caut siguranța asta financiară. Alegându-mi să fac ceea ce am ales să fac, mi-am asumat un drum despre care eram conștient și atunci că nu îmi va oferi o siguranță financiară; încă o caut.
Experiența de la reclama cu Coca-Cola ți-a arătat o parte nedreaptă a industriei, unde agenția a oprit o sumă disproporționată. Ce te-a învățat acel episod despre limitele pe care trebuie să ți le pui ca tânăr actor?
M-a învățat că fiecare proiect ar trebui să fie o decizie, să nu vină din inerție, și că trebuie să ne informăm despre toate detaliile pentru a nu avea senzația că suntem păcăliți. Asta a contat pentru mine: să nu am senzația că sunt păcălit, să nu mă simt un copil într-o industrie de la care toată lumea vrea să ia ceva. M-am simțit foarte gol în fața acestei industrii „rechin”, unde oamenii vin, îți dau proiectul și îți iau toți banii. Și după aceea am fost foarte des păcălit, dar cred că a contat senzația că decizia îmi aparține mie. Încercam să aflu toate detaliile proiectului și, dacă chiar eram într-un punct în care aveam nevoie să-l fac, chit că simțeam că e o păcăleală, îl făceam. Dar nu m-am mai trezit în final că, de fapt, am știut altceva decât realitatea.
Dacă ai putea să te întorci în timp și să-i dai un singur sfat lui Alex, studentul de anul I care stătea în garsoniera de lângă Spitalul Floreasca, care ar fi acela?
Ai încredere în tine și lasă lucrurile să se întâmple.
Știu că înainte de a te îndrăgosti de teatru în liceu, te pregăteai pentru Drept. Cum crezi că ar fi arătat astăzi viața avocatului Alex Mirea?
Mă gândesc foarte des la asta. Chiar mă gândesc foarte des la asta. Cred că ar fi fost complet diferită, asta-i clar. Probabil pe planurile pe care sunt acum nemulțumit aș fi fost mai bine, iar pe planurile în care sunt mulțumit n-aș fi fost atât de bine. Eu mi-am găsit liniștea în decizia pe care am luat-o. Sunt foarte mulțumit că lucrurile în viața mea s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat; și nu zic că s-au întâmplat neapărat „bine”, dar m-au adus într-un punct în care să fiu liniștit. Sunt convins că acesta este rezultatul unui amalgam de decizii bune și al altora după care am suferit, dar acum sunt împăcat.
O curiozitate din culise: ai vreun ritual sau o superstiție la care nu poți renunța niciodată înainte de a începe un spectacol?
Da. Trebuie să mă asigur că, oriunde joc, am trei scări, trei trepte pe care pot să le urc. Le urc foarte încet, îmi iau timp pe fiecare treaptă și, pe fiecare dintre ele, încerc să mă golesc cât mai tare de tot bagajul cu care vin eu, Alex Mirea, și, cum s-ar zice, să intru în personaj. Încerc ca pe fiecare treaptă să mă golesc de senzația de „mine”.
Ca spectator, ce gen de spectacole preferi să vezi? Mai reușești să te bucuri de o piesă din sală sau te uiți mereu cu ochiul critic al viitorului regizor?
Odată ce intri în domeniu și încerci să îl înveți, nu cred că mai poți să te bucuri de un film sau de un spectacol cum te bucurai înainte, dar este tot un tip de bucurie. Într-adevăr, te uiți cu un ochi puțin mai critic, dar este o mare plăcere când găsești un film sau un spectacol care pur și simplu te fură și te face să scapi de toate părerile tale avizate. La un film, de exemplu: de ce au pus camera acolo? Ce încearcă să îmi spună regizorul? Care e ideea? De multe ori nu poți scăpa de asta, dar este foarte tare când povestea este atât de bună încât scapi de tot ochiul acesta critic.
Îmi place foarte mult domnul Purcărete. Este un stil atât de departe de mine și de ce am învățat eu în școală, încât este ca și cum m-aș uita, pur și simplu, la o poveste. E un basm care se întâmplă în fața ochilor mei și nu mai pot să îl judec, pentru că nu mai face parte din lumea teatrală pe care o știu eu. Este un lucid dreaming asupra căruia n-ai control.
Care este cartea, filmul sau spectacolul care te-a marcat recent și pe care l-ai recomanda oricărui student la arte?
Este al unui tip super tânăr, care a terminat recent masterul la una din facultățile din țară, Marcel Belai, și cred că este proiectul lui de disertație. A făcut „Procesul” lui Kafka și este un spectacol foarte bun. M-a impresionat peste măsură.
Ai pregătit tineri pentru facultate și știi cât de mare e concurența. Ce le spui celor care au dat la Teatru de două-trei ori și au fost respinși? Cum faci diferența dintre perseverența necesară și momentul în care poate ar trebui să exploreze un alt drum?
Senzația mea din timpul facultății este că se acceptă foarte mulți studenți, iar pentru unii e un parcurs foarte inconfortabil; e foarte evident lucrul ăsta încă din facultate. Știu cât de urât sună, dar am senzația că e un domeniu în care oamenii ar avea nevoie să audă, din când în când, că poate e cazul să se gândească și la altceva. Chiar cred că ai nevoie să îți dorești atât de mult lucrul ăsta, încât să fii dispus să îți schimbi foarte mult percepția despre tine sau despre meseria asta.
Referitor la admitere, să dai de mai multe ori și să nu intri, cred că trebuie să stai puțin tu cu tine și să identifici ce se întâmplă. E clar că modul în care te-ai pregătit, nu neapărat greșit, nu e compatibil cu ce vor oamenii de la școala respectivă. E ca în „ghicitoarea nebunului”: să încerci același lucru de mai multe ori, în același fel, și să aștepți rezultate diferite. Nu mi se pare o admitere grea; este o admitere în care niște oameni vor să vadă capacitatea ta de a fi liber în niște situații. Nu caută actori, caută oameni cu care să poată lucra după aceea.
Care este lecția pe care o înveți tu, în mod constant, de la ei?
Eu acum sunt în punctul în care am foarte mulți colegi de 19 ani la prima facultate, eu am 28 la a doua; mă simt cel bătrân, uneori „mărul stricat”... Încerc să-mi aduc aminte, odată cu ei, motivele care m-au făcut să dau aici, încerc să retrăiesc cu ei etapa în care nu știam atât de multe lucruri. Încerc să uit foarte multe și să redescopăr cu ei plăcerea de a intra într-un mediu nou, în care lucrurile se întâmplă atipic, iar oamenii sunt interesanți. Încerc să nu uit curiozitatea aceea a tinereții, să nu îmi zic că știu tot. Căci nu cred că știu. Dar este o senzație de care, cu cât înaintezi în vârstă, scapi din ce în ce mai greu.
Când tinerii visează să intre la Teatru, au o imagine foarte idealizată. Care este cel mai dur (dar necesar) adevăr de care un student se lovește în anul I și pe care nimeni nu i-l spune la admitere?
Nu cred că teatrul e chiar pentru toată lumea, mai ales în contextul acesta socio-politic. Îți dai seama de asta foarte repede. Trăim într-o țară în care nu te ajută nimeni să faci asta. Nu doar că nu te ajută, am senzația că ți se pun piedici continue. Sunt scandaluri și la Național, și cu Ministerul Culturii, și cu teatrele care nu și-au plătit colaboratorii de jumătate de an.
E foarte greu să faci asta din punct de vedere financiar dacă vrei să-ți faci o familie, să ai un parcurs normal: să-ți iei un apartament sau un credit ca să nu mai plătești chirie. Nu există bani, nu există fonduri, se fac puține proiecte și acelea sunt făcute „pe genunchi”. Statul român nu-ți creează un drum ușor, totul e o piedică și trebuie să te descurci singur. Nimic din momentul acesta, din țară, nu te ajută să te faci actor
Ai vorbit deschis în trecut despre nesiguranță și presiunea de a te compara cu alții. Cum îi înveți pe viitorii studenți să gestioneze anxietatea pe care o simți înainte de a intra pe scenă sau la un casting?
Am dat foarte multe castinguri la film; la unele am ajuns mai departe, la altele n-am trecut de prima probă. A fost o încercare în toți anii ăștia. Mi-am dorit foarte mult să fac film și s-a întâmplat să iau primul lungmetraj la un an după ce renunțasem complet la actorie, nu mai mersesem la niciun casting și m-am rupt cu totul.
Motivul pentru care cred că am luat acel casting a fost faptul că m-am dus cu un soi de detașare totală. Era o chestie pe care o făceam eu pentru mine, într-o zi cu soare în care aveam chef să fac asta. Nu era presiunea că trebuie să iau un casting, nu mă comparam cu nimeni, nu mai aveam colegi cu care să fiu în competiție. Cred că ăsta e sfatul: să facem chestii pentru noi, să nu ne comparăm cu nimeni. E foarte înșelător să te compari, mai ales în industria asta, în care nu putem demonstra per se cine a știut mai bine sau cine e mai bun. Totul ține de moment.
Eu chiar cred că am luat castingul acela pentru că ceva din energia sau din fața mea s-a potrivit cu ce își imagina regizorul. Nu cred că am avut o probă ieșită din comun, cred că doar m-am potrivit. Și eu, ca regizor, prefer să iau oameni cu care simt că mă înțeleg foarte bine, cu care este o plăcere reală să lucrezi, în detrimentul unor actori pe care îi consider buni, dar cu care cred că aș lucra greu. Componenta umană mi se pare super importantă: să-ți placă omul cu care lucrezi.
Mulți studenți se tem de perioada de după facultate. Cum a fost pentru tine prima zi după ce ai terminat studiile?
Chinuitoare. Sistemul acesta nu îți dă nicio perspectivă și atunci m-am simțit complet singur; cred că mi-a luat foarte mult timp să scap de asta. Complet singur într-o lume mult mai mare decât am avut senzația că este. Fără nimeni, pe un drum pe care nu știam în ce direcție trebuie să merg, dacă trebuie să merg pe burtă sau dacă trebuie să merg sărind. Nu cunoșteam nimic, eram total nepregătit. Este o perioadă grea în care trebuie să îți aduci aminte de ce faci asta. Să îți cauți mereu moduri de a ieși din impasul acesta, să îți cauți proiecte, să îți faci prieteni. Pentru mine a fost important să-mi spun: „Hey, nu sunt doar actor! Vreau să fac multe chestii, viața mea nu stă doar în asta”... Dar cred că este foarte greu după facultate.
Din dubla ta perspectivă (de actor format la București și viitor regizor format la Cluj), cum vezi că se transformă piața de teatru și film de la noi? Ce fel de actori (și ce fel de atitudine) crezi că se vor căuta în următorii 5-10 ani?
Din păcate, cred că o să se caute din ce în ce mai mult actori dispuși să sacrifice foarte multe lucruri. Simt că există multe compromisuri în proiectele care se fac în țară. În unele proiecte nu sunt bani, în altele nu este timp, deci cred că este nevoie de oameni de teatru și film care să fie dispuși să facă constant compromisuri. Oameni care să accepte că lucrurile nu se întâmplă mereu cum credem că ar trebui să se întâmple. Se caută, totuși, actori din ce în ce mai bine pregătiți. Am observat că foarte mulți oameni care termină actoria dau la master de coregrafie. Chiar acum vorbeam cu niște actrițe de aici, de la Cluj, care s-au apucat recent de step, de canto; își dezvoltă foarte multe skill-uri ca să aibă o plajă mult mai largă.
Ai vorbit sincer despre proiecte epuizante emoțional. Cum arată o zi perfectă de relaxare pentru tine, departe de scenarii și repetiții?
Ziua mea perfectă în momentul acesta nu mai conține neapărat ideea de a fi departe de munca asta. Am ajuns la 28 de ani, fac 29, nu mai fac lucrurile din inerție, le fac pentru că le doresc. Eu acum repet la „Clasa noastră”, un spectacol pe care îl fac cu studenții de la Cluj, și ziua mea perfectă este o repetiție cu ei. Mă simt atât de bine lucrând cu ei, sunt atât de tari. Deci ziua mea perfectă asta include: o zi cu soare în care am o repetiție cu ei, după care mă duc în parc și îmi iau ceva de mâncare și un Pepsi rece la sticlă de sticlă, îmi scriu ce am observat la ei și îmi fac planul pentru a doua zi. Sunt foarte fericit.
Un mesaj de final pentru generația noastră: de ce merită să riști pentru visul tău, chiar și când viitorul e nesigur?
Eu cred că singurul cadou pe care noi îl primim în viața asta este că avem ocazia să o trăim. Merită să faci orice îți dorești, merită să lupți pentru lucrurile în care crezi. Viața e scurtă, dar e foarte frumoasă și, dacă tot avem ocazia asta extraordinară de a trăi, să încercăm să experimentăm viața asta și să fie o amintire plăcută la final. Chiar nu văd de ce ai face lucruri pentru alții, căci singur te naști și singur mori, iar asta este o eliberare și este super tare: ai ocazia să faci atât de multe lucruri. Nu faci niciodată lucruri pentru alții, decât dacă simți cu totul să faci ceva pentru altcineva. Altfel, urmărește-ți interesul, bucură-te de viață. Nu contează nimic, de fapt, nu luăm nimic cu noi. Ai ocazia să faci orice. Oamenii te judecă, da, dar uită în 20 de secunde. Ești liber pe pământul ăsta, have fun. Știu cum sună asta, dar eu sunt într-un punct în care chiar așa văd lucrurile. Niciodată nu se termină viața când crezi tu că se termină; merge înainte și este super tare.
Pora Daria Alessandra
Membru Departament Educațional
Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)