Ana Udroiu (născută pe 19 iunie 1990) este o actriță de teatru și voce din București, recunoscută pentru versatilitatea sa în interpretare, canto și dans. Absolventă a UNATC și a prestigioasei East 15 Acting School din Londra, Ana îmbină rigoarea tehnică britanică cu o prezență scenică magnetică.
Din 2017 este actriță a Teatrului Excelsior, fiind aclamată pentru roluri precum Wednesday Addams în musicalul Familia Addams. În paralel, s-a impus ca una dintre cele mai importante voci de dublaj din România, oferind viață unor personaje iconice precum Rey (Star Wars) sau Gwen Stacy (Spider-Man). Cu un palmares ce include participări la Vocea României și selecția în programul „10 pentru FILM” la TIFF 2025, Ana Udroiu reprezintă profilul artistului complet în peisajul cultural actual.
Cine este Ana Udroiu atunci când nu repetă replici, nu dublează voci și nu este sub luminile reflectoarelor?
Sunt o fată mereu în căutare de lucruri și aventuri noi. Îmi place să cred că sunt un om normal, destul de ok. Nu-mi plac dramele în afara scenei, deși, ca orice om, se mai întâmplă să te afunzi în ele uneori.
Care este prima ta amintire legată de teatru? Momentul acela în care ai simțit că „asta e ce vreau să fac”?
Nu am avut un parcurs liniar; nu pot spune că a existat un singur moment de „evrica” în care să fi știut sigur că aceasta e direcția. Când eram mică, aveam tot felul de preocupări artistice: desenam, croiam haine, iar la orele de opțional făceam teatru. Primeam o piesă pe care eu o adaptam, jucam în ea și îmi coordonam și colegii. Cred că toate aceste etape îți hrănesc pasiunea. Au fost „mici semnale” de-a lungul timpului. Când a trebuit să aleg între design vestimentar și teatru, am ales actoria. Credeam că va fi mai ușor, dar s-a dovedit a fi exact contrariul.
Te-ai născut și ai crescut în București. Cum a influențat energia acestui oraș ritmul tău ca artistă?
Bucureștiul își pune amprenta puternic asupra unui artist. Este un „hub” aglomerat unde se întâmplă enorm de multe lucruri simultan. De exemplu, în teatrul unde lucrez sunt colegi care vin din Cluj, unde atmosfera e diferită: acolo te poți concentra pe un singur obiectiv, te simți mai în siguranță. În București, ești forțat să ai o atenție distributivă și multă energie: trebuie să dublezi o voce, să fugi la repetiții, apoi la evenimente, totul într-o agitație continuă.
Consideri că ai fi avut același parcurs dacă te nășteai altundeva în România?
Posibil. Am mulți colegi care provin din orașe mici și au ajuns în București. Într-adevăr, în provincie posibilitățile pot fi mai reduse din punct de vedere al paletei artistice – uneori rămâne doar teatrul, fără oportunitățile adiacente de aici. Poate că și perspectiva lor asupra meseriei este diferită din acest motiv.
Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care să te descrie în totalitate astăzi, care ar fi acela și de ce?
Împrăștiată. Astăzi mă împart între foarte multe treburi, exact cum e și ritmul Bucureștiului.
Ai urmat Colegiul Național “I.L.Caragiale”. Cât de mult a contat spiritul acelui liceu în decizia de a da la UNATC?
Sincer, nu a fost un liceu care să susțină activ teatrul. Trupa liceului nu era la un nivel foarte ridicat, deci nu exista o încurajare reală în acest sens. Ba chiar am dat o audiție pentru acea trupă și am fost respinsă. La momentul acela, am crezut chiar că teatrul nu e pentru mine. Foarte puțini absolvenți din generația mea au ajuns actori. Există alte licee mult mai axate pe zona aceasta, care promovează cercurile de teatru mult mai eficient.
Cum a fost trecerea de la studenția din România la cea din Londra (East 15)? Ce ai descoperit despre tine acolo și nu știai aici?
Am trecut de la un oraș agitat la unul de zece ori mai intens. La East 15 am realizat că aveam o perspectivă destul de îngustă. Acolo ești învățat concret elementele meseriei: cum să te „vinzi”, cum să fii disciplinat. În România, ești lăsat mai degrabă să te descurci singur, „furând” meserie de ici-colo. Londra mi-a lărgit orizontul asupra a ceea ce înseamnă să fii actor, oferindu-mi o deontologie și o disciplină riguroasă.
Care a fost cel mai greu „nu” pe care l-ai primit la începutul carierei și cum l-ai transformat într-o lecție?
În anul doi de facultate, când lucram pe scene fragmentate, simțeam că nu prezint interes pentru profesori. Aveam două variante: să mă plâng că nu sunt băgată în seamă sau să realizez că nu fac facultatea pentru profesori, ci pentru mine. Așa că am început să lucrez singură. Mi-am luat un coleg și am descifrat textul fără ajutor. Mai târziu, am înțeles că asta fusese strategia profesorilor: ne-au „neglijat” intenționat ca să ne forțeze să devenim independenți. Când am prezentat scena, au fost foarte impresionați și au început să lucreze activ cu noi. A fost o lecție esențială despre cum să rezolvi problemele de unul singur.
Mulți studenți se tem de perioada de după facultate. Cum a fost pentru tine „prima zi de libertate” după ce ai terminat studiile?
Pe vremea mea a fost greu, pentru că nu existau atâtea oportunități. Noua generație mi se pare mult mai proactivă și mai dispusă să creeze proiecte independente. Înainte, mentalitatea era că dacă nu te angajezi într-un teatru de stat, ești pierdut. Nu aveam încrederea de acum că putem construi ceva de la zero. Recunosc, mie mi-a fost dificil, dar mă bucur să văd că tinerii de azi sunt mai uniți.
Consideri că acum este o concurență mai mare între candidații de la UNATC față de când ai absolvit?
Nu mai cunosc exact metodologia actuală, dar direcția școlii pare mult mai bine pusă la punct. S-a renovat, există resurse tehnice moderne, iar asta atrage mai mulți candidați. Faptul că tot mai mulți tineri aleg zona artelor este un lucru îmbucurător.
Care este rolul care te-a solicitat cel mai mult emoțional până acum?
În facultate am jucat-o pe Nora din O casă de păpuși, dar eram un copil și nu îi înțelegeam profunzimea; abia acum, după zece ani, o pătrund cu adevărat. Însă cel mai solicitant rol, ca efort actoricesc, a fost Wednesday Addams. A fost un salt uriaș pentru mine. Am plătit un cost energetic mare pentru că îmi doream enorm să iasă bine, deși uneori simțeam că nu sunt „destul”. A fost un consum imens până am ajuns la nivelul pe care mi-l doream.
Cum ți se pare experiența spectacolului Punk Rock?
Se creează o atmosferă extrem de tensionată și apăsătoare, ceea ce este un semn bun – înseamnă că între noi, actorii, se întâmplă ceva autentic, nu e doar tehnică. Dar există un cost: să retrăiești acele situații seară de seară este greu. Uneori mă întreb dacă nu cumva am tratat rolul cu prea multă maturitate. Tinerii sunt mai fluizi în emoții, pe când eu am filtrat totul prin mintea unui adult care consideră acele întâmplări anormale. Adolescenții trăiesc totul direct, fără să analizeze durerea așa cum o facem noi, adulții.
Cum te pregătești pentru un rol precum Wednesday Addams? Există un ritual anume înainte de a intra în scenă?
Cu Familia Addams am înțeles cu adevărat importanța disciplinei învățate în Anglia. Este vital să ai o rutină: încălzire vocală, corporală și repetarea textului ca totul să meargă „ceas”. Orice mică greșeală destabilizează mecanismul. Spectacolul acesta rezistă de șapte ani tocmai pentru că fiecare își vede de treabă cu rigurozitate. Ritualul pregătirii și al machiajului este, de asemenea, esențial – îi transmiți corpului tău că urmează să intre într-un alt tip de efort.
Teatrul înseamnă lucru în echipă. Ce calități cauți la partenerii de scenă pentru a simți că spectacolul „vibrează”?
Caut prezența și energia. De exemplu, în timpul unui turneu cu Punk Rock, am aflat că Bogdan Budeș, cel care tradusese piesa, murise subit. În spectacol există o scenă în care anunțăm moartea unui profesor. În acea seară, suprapunerea realității peste ficțiune a creat o atmosferă incredibilă; toate fetele plângeau real. S-a schimbat total sensul scenei. Asta caut: parteneri care să poată reacționa în timp real la ce se întâmplă, indiferent de context.
Consideri că evenimentele care ți se întâmplă în viața personală afectează rolurile în care joci?
Da, și nu doar viața personală, ci și rolurile între ele. Am o teorie conform căreia personajele se influențează reciproc. Dacă vin dintr-un proiect precum Familia Addams, care e mai expresiv, și trec la unul realist, voi aduce cu mine date, estetici sau nuanțe din rolul precedent. Ele se intercalează constant.
Ce îți place cel mai mult la publicul tânăr, cel întâlnit la festivalurile studențești?
Publicul tânăr are „antenele” foarte fine; e imposibil de păcălit. Se prind imediat dacă nu ești autentic. Reacția lor este cea mai bună radiografie a unui spectacol.
Ai avut vreodată momente de burnout? Cum reușești să îți regăsești motivația în zilele în care energia este la cote minime?
Nu știu dacă am avut un super burnout, dar au fost momente grele. Când te simți împrăștiat, e vital să ai curajul să spui stop și să îți iei o zi doar pentru tine. Să faci o baie cu sare, să te uiți la Harry Potter pentru a 50-a oară... E greu să te decuplezi, dar trebuie să fii în rezonanță cu tine. Eu acum îmi negociez efortul: îmi spun „va fi o săptămână grea, mi-o asum” și le iau pe toate pe rând. E periculos să ajungi la fundul sacului cu energia.
Ce gen de spectacole preferi să vezi din postura de spectator? Te poți detașa de „ochiul critic” al actorului?
E foarte greu să mă detașez. După ce am lucrat cu Răzvan Mazilu la musicaluri și am experimentat teatrul brechtian, am început să caut spectacole complexe tehnic și actoricesc. Îmi place conceptul de „SHOW”; îmi plac actorii cameleonici. Un spectacol realist și onest poate fi apreciat, dar nu mă împlinește la fel de mult ca o producție totală, complexă.
Care este spectacolul pe care l-ai recomanda oricărui student?
Recomand Muzici și faze la Teatrul Excelsior. Deși joc în el, îl recomand pentru tema superbă: tinerii din anii '80. Este o punte între generații care arată că, în esență, tinerii de atunci seamănă mult cu cei de azi.
Cum arată pentru tine o zi de relaxare ideală, departe de scenariu și repetiții?
Am două viteze: ori o zi în care nu fac absolut nimic în afară de a bea o cafea și a mă uita la un serial, ori o zi în care simt nevoia să călătoresc, să fug undeva pentru a schimba peisajul agitat al Bucureștiului.
Ce îi recomanzi unui tânăr care vrea să dea la teatru acum, în 2026? Care e „bagajul” minim de care are nevoie?
Există riscul ca social media să îi facă pe tineri să își dorească teatrul doar pentru mirajul celebrității. Meseria reală de actor este mult mai complexă, dar și mult mai satisfăcătoare decât simpla notorietate. Recomandarea mea este să sondeze adânc dacă e o dorință superficială sau dacă chiar asta vor să facă.
Mulți studenți se simt presați să fie „perfecți”. Cât de importantă este greșeala în procesul de creație?
Nu sunt neapărat cea mai potrivită să vorbesc despre asta, pentru că și eu mă lupt cu perfecționismul. Nu-mi place să greșesc, dar am învățat că eșecul este extrem de folositor. Încerc încă să accept asta, deși mi-ar plăcea să îmi iasă totul perfect din prima.
Care este cea mai frumoasă lecție pe care ți-a predat-o scena și pe care nu ai fi putut-o învăța nicăieri altundeva?
Am avut o revelație recent: când ești într-o perioadă foarte aglomerată, nu mai ai timp „să-ți dai aere”. Trebuie doar să te concentrezi pe ce ai de făcut. Munca susținută îți diminuează ego-ul și așază lucrurile de la sine.
Au fost momente în care acest ego a preluat controlul? Dacă da, cum ați gestionat situația?
Da, e o luptă continuă. Cred că e important să mai lași ego-ul să iasă la suprafață uneori – e o parte din noi care are nevoie de atenție. Important este să nu te judeci, să comunici cu tine și să știi când să te redresezi pentru a reveni la ce contează cu adevărat.
Un mesaj de final pentru voluntarii și spectatorii de la Serile Teatrului Studențesc: de ce merită să lupți pentru cultură în facultate?
Cultura îți deschide perspective și te ajută să descoperi moduri noi (sau uitate) de a gândi. Iubitul meu are o vorbă: e datoria noastră, a actorilor, să îi facem pe tineri să își dorească să meargă la teatru la fel de mult cum își doresc să meargă la film.
Daria Toma
Membru Departament Educațional
Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)