Gabriel Apostol s-a născut pe data de 27 iunie 1964, la Târgoviște, și face parte din prima generație de păpușari cu studii superioare. Actor păpușar la Teatrul de Animație Țăndărică încă din anul 1994, acesta este și conferenţiar universitar doctor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti.
A absolvit în 1994 UNATC Bucureşti, secţia actorie şi regie de păpuşi şi marionete. Printre premiile obținute, se numără: „PREMIUL PENTRU REGIE” în cadrul „Festivalului internațional de teatru de păpuși”, „PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN SPECTACOL ORIGINAL” la Praga, Marele Premiu „hours-concours” al Festivalului Internațional de Animație „PUCK ANIMAFEST”, de la Cluj, Marele Premiu (Spectacolul FAUST) obținut la Festivalul „Săptămâna Teatrelor de Papuși” din Botoșani.
Domnule Gabriel Apostol, cum v-ați descoperit pasiunea pentru teatru? Dar pentru arta păpușăriei?
Pasiunea pentru teatru am descoperit-o încă din școală. La mulți așa se întâmplă. Descoperi că ai talent, că îți plac poeziile, că îți place să joci pe scenă. Am jucat în tot felul de scenete la școală și m-am simțit foarte bine, pentru că îmi plăcea să fiu în centrul atenției. După, am descoperit că nu e chiar atât de ușor. Cu toate acestea, am continuat, am perseverat și într-o zi, la un an de la finalizarea liceului, am văzut un spectacol la căminul cultural de la bunicii mei, la țară. Pe scenă, am recunoscut un fost coleg de liceu. După spectacol, m-am dus la el și m-a chemat să joc în trupă. Așa că am intrat. Apoi, am mers să dau examen la facultate, la UNATC, IATC pe vremea aceea. Am dat de vreo cinci ori și am tot picat, pentru că erau foarte puține locuri, iar concurența, foarte mare. În ’90 am fost din nou să îmi depun dosarul la actorie, iar după ce l-am depus am auzit de secția „actorie regie păpuși marionete”. Eu jucasem păpuși la amatori, la Târgoviște, într-un spectacol care se numea „Lecție de cor și zbor pentru puiul de cocor”. Așa că mi-am luat dosarul de la actorie și l-am mutat la actorie regie păpuși marionete. M-am prezentat foarte bine la examen și am intrat.
Cum se naște un personaj păpușă?
Se naște ca un personaj dramatic, dar puțin diferit. Trebuie să știi totul despre personajul tău. Trebuie să ai o relație specială cu personajul tău, care începe de la construcția sa fizică. O păpușă prinde viață în funcție de gama de mișcări pe care o are de executat în scenă. Nu există păpușa ideală, care poate face orice, însă există păpușa constituită pentru un anumit rol. E vorba și despre ce face ea. Spre deosebire de un actor, ea poate să își rupă o mână, să-și lungească gâtul, să se deformeze, poate să facă o mulțime de lucruri. De aceea e foarte important, iar relația de aici începe. Chiar dacă nu știi să construiești păpuși, e important să fii prezent atunci când ea, de la schița scenografului, se formează. O vezi și te gândești cam ce ar putea fi.
Cum reușiți, totuși, să transmiteți emoții printr-un obiect căruia îi dați viață?
Ascunzându-mă în spatele păpușii. E ca și cum un actor și-ar pune mască, e cumva asemănător. Masca îți dă o libertate extraordinară, te apără. Nu mai ești tu cel care interpretează, ci personajul tău. Ca să fii păpușar, trebuie să ai o doză foarte mare de modestie, să știi că aplauzele nu le vei primi tu, ci personajul tău. Oamenii nu vor ști cine ești. Tehnic vorbind, ca să dai viață unei păpuși, trebuie să ai reprezentarea mentală a personajului și să-l vizualizezi tot timpul. Dar cum îi dai viață cu adevărat poți să descoperi numai lucrând și descoperind mici secrete.
Cum reacționează copiii la spectacolele dumneavoastră? Care a fost cea mai frumoasă reacție din public?
Nu există cea mai frumoasă reacție. Indiferent cum reacționează copiii, ei te ajută să înțelegi ceva despre personajul tău. În primul rând, dacă iubești ceea ce faci, acest lucru se vede. Reacțiile pot să fie explozive sau introspective. Pe scena teatrului de animație, se întâmplă o magie. Nu poți fi un păpușar foarte bun dacă nu ești un actor foarte bun.
Cum decurge pregătirea unui spectacol la care mai mulți oameni mânuiesc o păpușă?
Cel mai folosit număr de mânuitori la o păpușă este trei: unul mânuiește capul și o mână, altul mânuiește o mână, iar al treilea mânuiește picioarele. Dacă ai un personaj supradimensionat, pot fi șase sau chiar mai mulți. Actorul cu cea mai multă experiență, mânuiește capul. El dă păpușii personalitate, voce, interpretare, iar toate mișcările sunt inițiate de cap. Apoi, regizorul alege oameni pentru mânuirea membrelor. Deseori, se merge pe folosirea unor echipe de oameni care au lucrat mult împreună și au experiență.
Ce puteți să ne spuneți despre primul dumneavoastră rol?
Primul meu rol a fost Cocorul, din „Lecția de cor și zbor pentru puiul de cocor”, care fost înainte de ’89, la Târgoviște. Era un cocor făcut din gheme, un personaj destul de rebel, care voia să se descurce singur. El spunea că nu are nevoie de ceilalți, dar pe scenă am descoperit că teatrul se face împreună cu alții. Aceasta era și lecția din spatele piesei de teatru scrise de Cristian Pepino.
Care a fost rolul dumneavoastră preferat?
Nu există un rol preferat, cel puțin în cazul meu. Există roluri pe care le joci mai mult, cum e Motanul Încălțat, precum există și roluri pe care le joci mai puțin, dar pe toate le iubești. Un rol pe care îl primești e ca un prieten pe care ți-l faci, un prieten pe care îl întâlnești după mult timp, dar alături de care poți continua ultima discuție purtată din punctul în care ați lăsat-o, ca și cum abia s-a întrerupt. Toate rolurile sunt parte din viața ta. Chiar dacă unele personaje se lasă mai greu cucerite, depinde doar de tine cât de mult investești în relația cu personajul, ca să-ți devină prieten.
Ați întâmpinat dificultăți în interpretarea anumitor roluri?
Sigur că da. La fiecare rol se întâmplă ca personajul să îți spună ție ceva, iar regizorului altceva. Din lucrul cu regizorul, cu tine și cu ceilalți colegi se naște acel personaj. Uneori, el nu e chiar din zona ta de confort și îți este greu să îl înțelegi, dar reușești să îl descoperi lucrând cu el, în relație cu ceilalți și cu regizorul. Trebuie să găsești în tine energia necesară pentru a înțelege viziunea regizorului. Dar și cu fiecare spectacol, de altfel, pentru că e nou. Dacă intri în scenă cu gândul că știi cum se face, înseamnă că nu ai terminat repetițiile. Când începe spectacolul, se poate întampla orice, iar tu trebuie să fii pregătit. Ai cu tine rolul, personajul, dar e important să fii atent la tot ce se întâmplă în jurul tău. Acesta e un mic secret.
Credeți că e mai greu să dați viață unei păpuși pe scenă sau să creați un personaj dramatic?
Nu poți crea un personaj păpușă pe scenă dacă nu simți cum se construiește un personaj dramatic. Diferența constă în faptul că păpușarul are această abilitate de a da viață unui personaj înăuntrul său. Aici e magia.
Ce deosebește un păpușar bun de unul mediocru?
Nu există păpușari mediocri. Există păpușari și „nepăpușari”. Aici nu poți minți, nu ai cum. Dacă păpușa ta nu prinde viață pe scenă, ea nu există. La dramă și la spectacolele pentru adulți, spectatorul are o doză mare de toleranță. Poate în sinea lui să nu îi placă, dar în sală o să aplaude. Copiii, pe de altă parte, te taxează imediat. Ei, dacă nu le-ai stârnit interesul, nu mai sunt atenți la poveste și își găsesc altceva de făcut. E grav dacă se întâmplă asta și înseamnă că trebuie să schimbi ceva undeva. Acest lucru se întâmplă când nu mai ești atent, când nu mai ești acolo, prezent. Când vorbim despre păpușari mediocri, ei înțeleg că locul lor nu este aici și pleacă. Dacă nu iubești această meserie, nu are rost să o practici. Altfel, de ce ai face-o? Păpușarul, la fel ca actorul, nu vine la serviciu, el vine la teatru. E o bucurie de fiecare dată.
Cum îmbinați meseria de actor păpușar cu aceea de conferențiar universitar?
E ușor să fii profesor, eu am devenit profesor pe parcurs. Eram asistentul domnului Pepino fără să-mi dau seama. Notam anumite lucruri și la un moment dat a început să-mi ceară părerea, ceea ce m-a surprins. De la Cristian Pepino am învățat, pe lângă multe alte lucruri, cum să fii profesor. Atunci când ai șansa extraordinară să și predai, să și joci, să și montezi, îți dai seama că se află într-o legătură și se pot face împreună. Dar pot să vă spun că în spatele fiecărui lucru pe care îl faci e foarte multă muncă făcută cu dragoste. Important e ce ajunge la public, aplauzele și faptul că după ani de zile te întâlnești cu foști elevi sau cu părinți care își aduc copiii să vadă spectacolele care i-au impresionat pe ei în copilărie.
Ce înseamnă Teatrul Țăndărică pentru dumneavoastră?
Sunt aici din ’92. La Țăndărică mi-am trăit jumătate din viață. E extraordinar să faci parte din această lume. Am cunoscut colegi minunați. Unii au ieșit la pensie, alții au plecat, dar locul acesta e al meu de la început și a rămas. Am teancuri de texte de la toate spectacolele în care am jucat și m-au bucurat foarte tare când am urcat pe scenă alături de foști colegi din școală. Pe dumneavoastră ce v-a făcut să rămâneți aici? Faptul că am avut libertatea extraordinară de a mă manifesta în toată zona aceasta a teatrului de animație, atât ca profesor, cât și ca actor și regizor. În afară, pot spune că le-am căutat, dar întotdeauna m-am întors. Pentru că doar aici am găsit libertatea pe care am căutat-o.
Ce mesaj aveți pentru tinerii studenți?
Cel mai important lucru rămâne, indiferent de generație, dorința și dragostea față de ceea ce faci. Dacă descoperi pe parcurs că nu e parte din tine, atunci nu o face. Fericirea și împlinirea ta înseamnă că sunt în altă parte. Urmați-vă inima, până unde intră în contradicție cu rațiunea. Și forțați. Geniali poate o să deveniți, poate o să aveți și succes…Nu există limite. Nu vă opriți.
Flavia Chirac
Membru Departament Educațional
Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)