Gabriel Apostol s-a născut pe data de 27 iunie 1964, la Târgoviște, și face parte din prima generație de păpușari cu studii superioare. Actor păpușar la Teatrul de Animație Țăndărică încă din anul 1994, acesta este și conferenţiar universitar doctor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti.
A absolvit în 1994 UNATC Bucureşti, secţia actorie şi regie de păpuşi şi marionete. Printre premiile obținute, se numără: „PREMIUL PENTRU REGIE” în cadrul „Festivalului internațional de teatru de păpuși”, „PREMIUL PENTRU CEL MAI BUN SPECTACOL ORIGINAL” la Praga, Marele Premiu „hours-concours” al Festivalului Internațional de Animație „PUCK ANIMAFEST”, de la Cluj, și Marele Premiu pentru spectacolul FAUST obținut la Festivalul „Săptămâna Teatrelor de Papuși” din Botoșani.
Într-un dialog plin de înțelepciune și pasiune, Gabriel Apostol vorbește despre magia din spatele obiectelor animate, despre modestia necesară unui păpușar de succes și despre drumul lung, parcurs cu perseverență, de la primele încercări la admitere până la statutul de mentor pentru noile generații de artiști.
Domnule Gabriel Apostol, cum v-ați descoperit pasiunea pentru teatru? Dar pentru arta păpușăriei?
Pasiunea pentru teatru am descoperit-o încă din școală. La mulți așa se întâmplă. Descoperi că ai talent, că îți plac poeziile, că îți place să joci pe scenă. Am jucat în tot felul de scenete la școală și m-am simțit foarte bine, pentru că îmi plăcea să fiu în centrul atenției. După, am descoperit că nu e chiar atât de ușor. Cu toate acestea, am continuat, am perseverat și într-o zi, la un an de la finalizarea liceului, am văzut un spectacol la căminul cultural de la bunicii mei, la țară. Pe scenă, am recunoscut un fost coleg de liceu. După spectacol, m-am dus la el și m-a chemat să joc în trupă. Așa că am intrat. Apoi, am mers să dau examen la facultate, la UNATC. Am dat de vreo cinci ori și am tot picat, pentru că erau foarte puține locuri, iar concurența, foarte mare. În ’90 mi-am mutat dosarul la secția „actorie regie păpuși marionete” pentru că jucasem păpuși la amatori. M-am prezentat foarte bine la examen și am intrat.
Cum se naște un personaj păpușă?
Se naște ca un personaj dramatic, dar puțin diferit. Trebuie să știi totul despre personajul tău. Trebuie să ai o relație specială cu el, care începe de la construcția sa fizică. O păpușă prinde viață în funcție de gama de mișcări pe care o are de executat în scenă. Nu există păpușa ideală care poate face orice, însă există păpușa constituită pentru un anumit rol. Spre deosebire de un actor, ea poate să își rupă o mână, să-și lungească gâtul, să se deformeze. E foarte important să fii prezent atunci când ea se formează de la schița scenografului.
Cum reușiți, totuși, să transmiteți emoții printr-un obiect căruia îi dați viață?
Ascunzându-mă în spatele păpușii. E ca și cum un actor și-ar pune mască. Masca îți dă o libertate extraordinară, te apără. Nu mai ești tu cel care interpretează, ci personajul tău. Ca să fii păpușar, trebuie să ai o doză foarte mare de modestie, să știi că aplauzele nu le vei primi tu, ci personajul tău. Oamenii nu vor ști cine ești. Tehnic vorbind, ca să dai viață unei păpuși, trebuie să ai reprezentarea mentală a personajului și să-l vizualizezi tot timpul.
Ce deosebește un păpușar bun de unul mediocru?
Nu există păpușari mediocri. Există păpușari și „nepăpușari”. Aici nu poți minți, nu ai cum. Dacă păpușa ta nu prinde viață pe scenă, ea nu există. Copiii te taxează imediat. Ei, dacă nu le-ai stârnit interesul, nu mai sunt atenți la poveste. Acest lucru se întâmplă când nu mai ești acolo, prezent. Când vorbim despre păpușari mediocri, ei înțeleg că locul lor nu este aici și pleacă. Dacă nu iubești această meserie, nu are rost să o practici. Păpușarul nu vine la serviciu, el vine la teatru. E o bucurie de fiecare dată.
Cum îmbinați meseria de actor păpușar cu aceea de conferențiar universitar?
E ușor să fii profesor, eu am devenit profesor pe parcurs. Eram asistentul domnului Pepino fără să-mi dau seama. De la Cristian Pepino am învățat cum să fii profesor. Atunci când ai șansa extraordinară să și predai, să și joci, să și montezi, îți dai seama că se află într-o legătură și se pot face împreună. În spatele fiecărui lucru pe care îl faci e foarte multă muncă făcută cu dragoste. Important e ce ajunge la public, aplauzele și faptul că după ani de zile te întâlnești cu foști elevi sau cu părinți care își aduc copiii să vadă spectacolele.
Ce înseamnă Teatrul Țăndărică pentru dumneavoastră?
Sunt aici din ’92. La Țăndărică mi-am trăit jumătate din viață. E extraordinar să faci parte din această lume. Am cunoscut colegi minunați. Locul acesta e al meu de la început și a rămas. Am teancuri de texte de la toate spectacolele în care am jucat. M-a făcut să rămân faptul că am avut libertatea extraordinară de a mă manifesta în toată zona aceasta a teatrului de animație, atât ca profesor, cât și ca actor și regizor. Doar aici am găsit libertatea pe care am căutat-o.
Ce mesaj aveți pentru tinerii studenți?
Cel mai important lucru rămâne, indiferent de generație, dorința și dragostea față de ceea ce faci. Dacă descoperi pe parcurs că nu e parte din tine, atunci nu o face. Fericirea și împlinirea ta înseamnă că sunt în altă parte. Urmați-vă inima, până unde intră în contradicție cu rațiunea. Și forțați. Geniali poate o să deveniți, poate o să aveți și succes… Nu există limite. Nu vă opriți.
Flavia Chirac
Membru Departament Educațional
Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)