Mădălina Craiu s-a născut pe data de 22 noiembrie 1990, la București, și face parte din tânăra generație de actori români cu un impact puternic în cinematografie și teatru. Actriță cu o prezență extrem de activă pe scenă și pe ecrane, aceasta este recunoscută pe scară largă pentru rolurile sale din producții importante de televiziune, precum serialul HBO „Umbre” sau serialul „Clanul”.
A absolvit în 2013 UNATC Bucureşti, secţia actorie (la clasa prof. dr. Adrian Titieni), urmând apoi și un masterat sub îndrumarea prof. dr. Gelu Colceag. Printre performanțele și recunoașterile obținute, se numără: nominalizarea la Premiile Gopo pentru „CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR” (pentru filmul „Mo”), rolul marcant din scurtmetrajul „BLU” (care a câștigat premii internaționale la festivaluri de profil), precum și o activitate bogată și apreciată în spectacole originale jucate pe scenele teatrelor independente.
-De unde a pornit pasiunea pentru actorie?
Din liceu. Inițial, eu nu trebuia să dau la actorie, ci la arhitectură. Făceam meditații deja de vreo doi ani, când s-a gândit profa noastră de română de atunci să facă o trupă de teatru. Eu am făcut liceul la Vianu, și până atunci nu mai existase o trupă de teatru acolo, așa că profa de română a fost cea care a înființat prima trupă. Am intrat și eu în clasa a 11-a și m-am prins destul de repede că asta e ceea ce vreau să fac de fapt. Țin minte că eram într-o dimineață, aveam foarte multe teme la arhitectură și trebuia să aleg: ori îmi fac temele, ori mă apuc să învăț un rol. În dimineața aia am ales rolul. Atunci mi-a părut foarte rău să realizez că nu sunt cu adevărat pasionată de arhitectură, pentru că mi-am dat seama că ar fi trebuit să am pentru ea exact aceeași pasiune arzătoare pe care o simțeam pentru actorie. Așa că, pur și simplu din respect pentru complexitatea arhitecturii, m-am lăsat și m-am dedicat actoriei. Începuse să-mi placă la nebunie să citesc teatru, mă duceam singură la spectacole, iar genul dramatic devenise brusc genul meu preferat de literatură; citeam efectiv tot ce prindeam la mână. Deși nu prea făceam noi dramaturgie la liceu, din puținul ăla pe care l-am experimentat atunci, mi-am făcut curaj. Și iată-ne aici, sunt actriță!
-Ai simțit vreo presiune din partea părinților?
Normal, până la urmă sunt părinți și se îngrijorează. Ai mei... tata era arhitect, mama e urbanistă, ei au o firmă de arhitectură, așa că planul era clar: eu trebuia să continui tradiția familiei și să țin firma pe mai departe. Sincer, îmi place mult arhitectura și, dacă nu aș fi descoperit actoria, mi-ar fi plăcut foarte tare să fac asta. Tata a dat la arhitectură de 7 ori, pe vremea aia când era o concurență destul de mare și era super greu să intri. El a avut o pasiune atât de mare pentru domeniu, făcându-și mereu meseria cu o iubire și o implicare extraordinare. Avându-l pe el ca exemplu suprem de cum ar trebui să te raportezi la profesia ta, am simțit o discrepanță; mie mi se părea totul ușor și mi s-a părut pur și simplu nedrept față de el să continui fără să simt la fel. Desenam de mică alături de ei, cunoșteam deja toți profesorii de la arhitectură. Ulterior, când a văzut că renunț, tata a fost destul de dezamăgit că nu am mai dat și eu, mai ales că probabil aș fi pățit exact la fel ca el până aș fi reușit. Așa că da, o anumită presiune a existat din partea lor, vrând-nevrând.
-Ai interpretat vreodată un rol în care să ți se vadă adevărata ta esență?
Nu aș spune că a fost un singur rol specific, dar adevărul este că fiecare personaj pe care îl joci conține inevitabil și o parte din esența ta. Până la urmă, tu construiești rolul cu creierul tău, cu corpul tău, cu inima ta. Deci da, la un moment dat tot iese la suprafață o parte din tine. Nu există niciun rol care să fi fost 1 la 1 cu mine, gen „asta sunt eu în viața de zi cu zi și exact asta trebuie să joc pe scenă”. De altfel, o astfel de abordare nici măcar n-ar fi naturală; personajul trebuie mereu să fie diferit de cine ești tu de fapt.
-Îți mai amintești momentul în care ti-ai dat seama că scena este unde vrei sa fii pe parcursul vieții?
Sunt mai multe momente de genul acesta. Primul pe care mi-l aduc aminte s-a întâmplat mult înainte să știu măcar ce înseamnă cu adevărat actoria și cu ce se mănâncă. Eram abia în clasa a 7-a și țin minte că i-am zis lui tata, din senin, că vreau să mă fac actriță. Nici nu știam de ce, dar îmi amintesc perfect cum îmi imaginam atmosfera dintr-un teatru. Mă fascina ideea că e mult lemn acolo, o atmosferă extrem de intimă și caldă... mă atrăgea intimitatea aia creativă, senzația unui spațiu primitor și lemnos. Neștiind absolut nimic despre actorie sau despre lumea asta, am zis-o pur și simplu random, iar apoi am uitat total de idee. Am revenit la ea de-abia în a 11-a. Când am dat la facultatea de actorie, am picat din prima și am intrat abia din a doua încercare. La noi în familie se pare că e o regulă nescrisă să intri din mai multe încercări, parcă doar ca să-ți demonstrezi tu ție că poți cu adevărat. Apoi, după ce am fost admisă, am plecat în Ungaria la un spectacol foarte frumos și acolo a fost un moment din acela magic, în care se spune că „coboară îngerul”. Se mai întâmplă ca în anumite spectacole să fii atât de implicat și de atent, încât absolut toată lumea de pe scenă ajunge într-o stare creativă profundă. E o energie super densă, o concentrare incredibilă, și simți că în momentul ăla corpul pleacă fără tine. Ești foarte prezent, nu ești deloc disociat, dar parcă nu o mai faci tu, ci pur și simplu ți se dă. Suntem ca niște vase prin care curge o energie, iar când toată echipa este la fel de concentrată, atunci se zice că „coboară îngerul”. De obicei, și publicul simte asta instantaneu; e genul ăla de seară memorabilă în care spectatorii pleacă zicând „wow, la ce minunăție am asistat!”. Asta am simțit și eu că s-a întâmplat în anul 3 de facultate, când am jucat într-un spectacol foarte greu, cu colonei, cu evrei... țin minte și acum fiecare detaliu din acea seară: mirosul de pe scenă, praful care se ridica, muzica... absolut tot.
-A existat vreun personaj care v-a pus în dificultate sau care v-a forțat să ieșiți complet din zona de confort?
Da, aș zice că majoritatea m-au provocat. Însă primul rol cu adevărat copleșitor a fost la spectacolul de licență. Acolo a trebuit să joc un personaj a cărui viață o urmăream de la vârsta de 5 ani și până la 92 de ani, așa că a trebuit să trec scenic prin absolut toate vârstele ei, pe parcursul a doar două ore. Avea și o poveste de viață foarte tragică și am simțit că trebuie să îi fac cinste acelei femei, mai ales că ea chiar existase în realitate. Cam ăsta a fost primul rol care m-a scos total din zona mea de confort. Dar, în general, aș zice că mai mereu se întâmplă asta; indiferent de rolul pe care îl primești, ca actor te simți mereu destul de expus și scos din zona de confort.
-Te simți mai apropiată de teatru sau de film?
Sincer, mă simt mai apropiată de film. Știu că acum suntem la STS, dar eu, de-a lungul timpului, am făcut mult mai mult film pentru că am rezonat mai bine cu el ca motivație personală. E și o chestie de focus: dacă tu cauți insistent într-o anumită direcție, încep să-ți vină tot felul de șanse și oportunități fix în zona aia. Am făcut foarte mult film și mă atrage mai mult pentru că e un mediu mai tehnic și presupune un alt tip de atenție distributivă. Eu cred despre mine că sunt neurodivergentă și am nevoie să mă ancorez într-o concentrare foarte precisă; stilul de lucru de la film pe mine mai degrabă mă eliberează, în loc să pună o presiune în plus pe umerii mei.
-Ce ai sfătui un tânăr care își dorește să urmeze actoria? Care este cel mai valoros sfat pe care l-ai primit?
Din punct de vedere al muncii efective, primul sfat ar fi să nu uiți niciodată că actoria nu este despre tine ca persoană și nu este despre a căuta constant validare din exterior. Indiferent dacă primești aplauze de la mii de oameni, nu va fi niciodată de ajuns. Dacă inima ta este vulnerabilă și caută validare ca să se simtă bine, singura validare reală este cea pe care ți-o acorzi tu singur. Orice confirmare externă o să se evapore și nu te va face fericit pe termen lung. Suntem mulți în această industrie care nu ne-am înțeles cu „mami și tati” pe tema carierei, dar e crucial să faci meseria asta doar pentru că o iubești și pentru că îți place studiul în sine, nu pentru că speri să se uite lumea cu admirație la tine. Faptul că ești actor nu te face cu nimic mai important decât restul oamenilor. Al doilea lucru, și de altfel cel mai valoros sfat pe care l-am primit eu vreodată, mi-a fost dat de Adrian, proful meu din facultate, încă din primii ani. El mi-a zis așa: „adevărul tău este în celălalt”. Asta înseamnă că pe scenă, scopul tău și toată concentrarea ta ar trebui să fie direcționate exclusiv către partenerul de joc, nu către tine, nu către cum arăți tu în lumina aia sau către felul în care îți declami replica.
-Ai simțit că ai avut libertatea să urmezi ce-ți doreai?
Da, am avut-o, dar în mare parte pentru că am fost mereu o fire extrem de căpoasă. Adică, oricum, orice mi-ar fi zis ai mei, eu tot ca mine aș fi făcut până la urmă. Tata s-a obișnuit ceva mai greu cu ideea, în schimb mama a fost de la început o idee mai curioasă. Realist vorbind, niciunul nu a fost sărind de bucurie la început, pentru că noi, ca familie, nu cunoșteam absolut nimic despre lumea artistică și eram puțin speriați de necunoscut. Dar, cum spuneam, mama a fost mereu mai deschisă să înțeleagă, iar mai târziu, când am început să joc și au venit să mă vadă mai des, au ajuns să fie amândoi foarte încântați. Cred că mamele te susțin oricum, poate pentru că sunt ceva mai predispuse la empatie din fire, deși, în mod evident, și bărbații sunt la fel de capabili de genul ăsta de susținere necondiționată atunci când văd că îți găsești drumul.
-Ce mesaj aveți pentru părinții care nu își susțin copiii să urmeze actoria din cauza diferitelor prejudecăți?
În general, nu sunt deloc de acord cu părinții care refuză să-și susțină copiii în direcția pe care aceștia și-o doresc. Chiar dacă poate fi, uneori, o alegere greșită, cred cu tărie că acel copil trebuie lăsat să-și dea seama singur, în ritmul lui și învățând din propriile greșeli. Așa că nu am nimic de bine de zis despre genul acesta de atitudine rigidă și nu aș încuraja-o sub nicio formă. I-aș sfătui mai degrabă pe părinți să fie curioși în legătură cu pasiunile copiilor lor și să aibă puțină încredere în ei. Pentru că, odată ce vezi cu ochii tăi potențialul și scânteia din copilul tău, nu mai pui la îndoială cariera pe care și-o alege. Odată ce un tânăr este cu adevărat pasionat de actorie, trebuie lăsat să o facă din pură plăcere, pentru că acea chemare interioară este singurul motor care îl va împinge mai departe în momentele grele. Poate să-i zică tot pământul că nu e bun pentru asta, că nu are nicio relevanță; dacă el crede în visul lui și muncește pentru asta, doar asta contează la final. Mai ales că, în meseria asta, o să tot dea peste oameni care îi vor spune că poate nu este suficient de bun.
-Credeți că există oameni cu talent înnăscut pentru actorie?
Da, categoric. Există oameni care pur și simplu se nasc cu un anume dar. Au nativ anumite calități care îi fac să stăpânească mult mai ușor dedesubturile acestei meserii. Sunt unii tineri care, din momentul în care au pus pentru prima oară mâna pe un text dramatic și au pășit pe scenă, sunt direct rachetă! Deci da, talentul înnăscut există sută la sută. Doar că, mare atenție, dacă nu ai grijă de el, nu muncești și nu te raportezi la el cu respect, ca la un dar prețios, el se va pierde inevitabil în timp. Pe de altă parte, dacă nu ești talentat nativ, asta nu înseamnă sub nicio formă că vei fi un actor mai puțin bun. Există oameni talentați natural, dar există și foarte mulți actori excelenți care dobândesc aceste abilități prin muncă asiduă pe parcurs. Eu personal aș zice că mă încadrez mai degrabă în categoria talentului dobândit prin exercițiu, deși, culmea, când eram mică toți din jur îmi ziceau că e ceva nativ.
-Există vreun actor sau actriță care te-a influențat în mod special?
Helena Bonham Carter. Îmi plăcea foarte mult de ea încă din perioada liceului și a rămas printre puținele actrițe de care eram obsedată când eram mică și care mi-au rămas la fel de dragi și de relevante până în ziua de azi. Mi se pare o femeie absolut admirabilă din toate punctele de vedere: este o actriță completă, extrem de talentată și inteligentă, e un om mișto și bun. Pe lângă toate astea, este extrem de neconvențională, își asumă felul ei de a fi, iar lucrul ăsta îmi place la nebunie la ea. I love her!
-Ai interpretat vreodată un personaj care v-a fost antipatic? Cum a fost experiența?
A fost o experiență destul de grea. Să joci un personaj negativ sau unul care îți este profund antipatic e poate cel mai dificil lucru. Ca actor, regula de aur este că trebuie neapărat să crezi în cuvintele pe care le scoți pe gură ca să fii credibil în fața publicului. Iar când joci un om rău, asta presupune să rostești și să asumi niște chestii foarte dubioase, cu care tu, ca persoană, nu rezonezi absolut deloc. Este un proces extrem de solicitant psihologic. Trebuie să aperi acțiuni cu care nu ești de acord și care, uneori, par să nici nu aibă sens pentru propriul tău sistem de valori. De multe ori mi se păreau complet nejustificate acțiunile sau replicile anumitor personaje. Am avut câteva astfel de roluri de-a lungul timpului și recunosc că sunt personajele care te macină cel mai mult interior.
-Există personaje pe care le-ați înțeles cu adevărat abia după ce ați terminat proiectul?
Da, iar mă întorc la spectacolul de licență. Ăla a fost un personaj foarte greu, foarte încurcat, care a necesitat foarte multă documentare. De atunci nu am mai avut un personaj atât de complex și de încărcat emoțional. M-am uitat chiar de curând la înregistrarea spectacolului, nu-l mai văzusem de atunci, deci vreo 14 ani mai târziu și mi-am dat seama, uitându-mă la el, că nu înțelegeam cum am putut să joc. Nu am cuprins nici jumătate din acel personaj, pentru că eram doar un copil și nu aveam de unde să știu cu adevărat ce jucam eu acolo. Chiar dacă știam istorie și făcusem foarte multă documentare, tot nu înțelegeam în totalitate esența. Nu pricepeam multe lucruri din ceea ce presupune cu adevărat viața unui om, mai ales că personajul meu ajungea până la vârsta de 92 de ani. Dar e super interesant cum alege un copil de 21 de ani să interpreteze așa ceva. Sigur, n-aș mai face niciodată cum făceam atunci, dar e super cool să vezi perspectiva asta. E interesant să vezi ce gândește un copil de 21 de ani despre un om de 92 de ani, cum se zbate și se chinuie să transmită tot ce era de spus. N-am reușit să zic nici măcar jumătate din ce ar fi trebuit, dar, în rest, a fost o experiență super frumoasă.
-Ce te provoacă mai mult ca actriță, un personaj interiorizat sau unul exploziv?
Interesantă întrebare. Acum aș spune că mă provoacă mai mult un personaj exploziv. Acum vreo 5 ani, în schimb, aș fi zis că unul interiorizat, pentru că între timp am devenit eu însămi mai introvertită. Înainte îmi era destul de greu să joc introvertirea pe scenă, îmi era mult mai ușor să o dau în zona explozivă. Acum lucrurile stau exact invers; îmi e mult mai greu cu explozia, cred că și pentru că m-am mai liniștit și am devenit mai degrabă un „șoricel de bibliotecă”.
-Cu ce fel de conflict interior simți că te-ai identificat cel mai bine?
Asta e o întrebare la care cred că ar răspunde mult mai bine cineva care se uită la ce fac eu din exterior. De exemplu, la serialul Umbre, îmi era mult mai ușor să empatizez cu Magda decât cu restul personajelor. Nu știu exact cu ce tip de conflict empatizez cel mai bine în general, dar caut mereu ca personajul meu să se poarte într-un anumit fel la suprafață, dar înăuntru să fie super efervescent. Îmi plac foarte mult contrastele de genul ăsta, adică să se întâmple ceva la interior și cu totul altceva la exterior. De-a lungul carierei mele, de multe ori mi s-a cerut să plâng. La un moment dat, recunosc că am început să am o problemă destul de mare cu treaba asta, dar pentru că mi se cerea des, încercam să o rezolv cumva tehnic. Totuși, mie mi se pare că oamenii, în viața reală, nu plâng așa, „țaca-paca” în public. E un eveniment destul de rar. Nu plângi cu absolut oricine și în orice context; fiind un moment de vulnerabilitate extremă, de obicei vrei să te ascunzi, să ai în preajmă doar oameni super apropiați de tine. Cu toate astea, regizorii mi-au cerut asta destul de des. Dar să ascunzi un plâns și să arăți altceva... asta mi se pare un conflict interior foarte bun și frumos de jucat în orice caz.
-Exista un defect sau o slăbiciune umană pe care îți place să o explorezi când interpreteazi un rol?
Deocamdată nu, pentru că n-am prea avut ocazia. Dar mi-ar plăcea foarte tare să joc oameni care cedează. Aș vrea să explorez zona asta a renunțării totale la un moment dat, indiferent de ce înseamnă asta mai exact. Să renunți la a mai fi omul civilizat, la a mai fi temperat... să fie o slăbiciune umană asumată, dar cumva comportamentul să fie pe deplin justificat în context. Poate voi avea ocazia pe viitor. Altfel, au fost roluri pe care le-am refuzat tocmai din motive de genul ăsta, roluri care erau scrise prea superficial. De obicei, nu accept vulgaritatea, mai ales dacă este complet gratuită și nu aduce nimic poveștii. Nu am absolut nicio problemă cu nuditatea în sine, dar dacă este folosită într-un mod vulgar și ostentativ, refuz din start. În general, resping rolurile care au o poveste in care eu pur și simplu nu cred. Dacă e ceva ce nu are sens pentru mine, nu voi contribui la acel proiect și nu voi accepta rolul.
-Crezi că se poate ajunge departe în actorie fără conexiuni sau manager?
Da, sută la sută. Eu sunt un exemplu viu în sensul ăsta: nu știam pe absolut nimeni din industrie, nu aveam nicio conexiune, niciun spate și nu știam cum se fac lucrurile. Sinceră să fiu, în continuare nu prea știu! Sigur, poate că nu sunt eu cel mai super exemplu, pentru că adevărul e că, de la un moment dat încolo, îți cam trebuie și conexiuni ca să crești. Din nou, pentru că sunt destul de introvertită, îmi e mult mai greu să mă bag în seamă sau să propun eu chestii. Eu cred cu tărie că în meseria asta oamenii ar cam trebui să aibă tupeu și chiar îi admir pe cei care au acel tupeu sănătos. De la un anumit punct al carierei, ai nevoie și de acele conexiuni, măcar de un grup de oameni cu care te înțelegi bine și cu care să lucrezi. Dar, ca idee de bază la început de drum, da, se poate ajunge departe și fără conexiuni.
-Ați jucat in Clanul. Cum a fost experiența? Ți-a plăcut?
A fost o provocare. Mi-a fost greu din anumite puncte de vedere, dar pe de altă parte am învățat super multe din această experiență. E complet altfel ritmul când joci pentru un serial de televiziune de tipul ăsta, comparativ cu proiecte precum HBO sau filme de cinema. Acolo filmezi mult mai lent, ai timp să tragi mai multe duble și să aprofundezi secvențele. În schimb, la Clanul, ajungeam să filmăm și 16 pagini de scenariu pe zi, ceea ce reprezintă un salt cantitativ foarte mare, iar tu trebuie să fii mereu prezent și gata de livrat pe loc. Nu mai ai timpul de dincolo, unde ți se acordă ore de repetiție; aici pur și simplu nu ai asta. Adică, experiența m-a forțat să învăț să am o tehnică de actorie mult mai eficientă și mai rapidă, iar lucrul ăsta te ajută enorm ca profesionist.
-Avand in vedere ca ai absolvit un liceu de top profilat pe informatică și provii dintr-o familie de arhitecți, cum consideri că te ajută această minte analitică și structurată în construirea unui personaj, într-o meserie pe care mulți o consideră dominată de emoții și haotica?
Da, mă ajută foarte tare, dar eu nu consider meseria asta ca fiind nici haotică și nici bazată exclusiv pe emoțional, dar am auzit că viziunea generală nu este asta, dar pot să vă zic că din punctul meu de vedere mi se pare foarte matematică. Toate scenariile sunt pattern-uri , toate sunt ușor recognoscibile , toate personajele au arcuri care pot fi desfacute în momente pe care ulterior poți să le simplici. Eu când interpretez un rol mi se deschide un dosar ca în Sherlock Holmes. La filmări sunt foarte multe departamente și trebuie să fiu atentă la el și mie, personal, mi-a plăcut să știu ce face fiecare departament în parte, de la lumini la sunet și până la cameră. Toate acestea împreună mă ajută să știu unde este cadrul, unde să mă poziționeaz. Este matematic, până și emoționalul poți să îl mapezi ca să poți să îl îmblânzești, să poți să înțelegi de ce și cum reacționează personajul.
Mă bucur în continuare de actoria altora și apreciez mai ales când e făcută bine. Chiar dacă sunt actriță profesionistă mă uit la munca altora și sunt la modul, „Wow, ce a putut să facă acolo, incredibil, cum a făcut asta.” Am ajuns în această perioadă a vieții să cred că noi nu facem ce facem pentru noi, o facem pentru alții. Normal, o facem de drag și din pasiune, dar cel mai mult o faci ca să dai mai departe ceva și cred că este super important să fii conștient de ce mesaj spui cu fiecare proiect sau rol pe care îl faci. De aceea, așa cum am spus, nu sunt de acord să spun lucruri cu care sunt împotriva sistemului meu de valori. Dacă te străduiești să faci produse mai calitative, este o formă de a încuraja publicul să nu mai accepte materiale mai slabe cum sunt adesea întâlnite astăzi. Cu cât oferi calitate din ce în ce mai slabă, înveți oamenii să accepte orice. Și asta se aplică în orice domeniu. Acest lucru m-a făcut să nu mai pot să deschid televizorul. Și nu este o scuză că publicul cere un astfel de material, ci din contră. El știe să aprecieze materialele bine făcute. Calitatea o înțelege oricine și este o lipsă de respect ca oamenii să fie tratați cu o astfel de superioritate.
-Pe langa actorie, te atrage ideea de a spune povești din spatele camerei, din postura de regizor scenarist?
A început să mă atragă și zona de regie sau scris scenarii. Vreau să începem să spunem și altfel de povești și să le oferim oamenilor o lume alternativă la cea pe care o au atunci. Abia atunci când vor avea de ales o să putem să ne pronunțăm că da, publicul își dorește ceva anume, dar momentan nu au de ales. În general, la noi, regizorii sunt și scenariști și scoala e de așa natură să se întâmple chestia asta. Chiar îmi doresc să se schimbe acest lucru. Îmi doresc să lucrez cu domnul Mungiu, pe care îl salut pe această cale. Mi-ar plăcea să mai lucrez cu Radu Muntean. Cu ei doi chiar mi-ar plăcea să lucrez.
-Dacă viața ta ar fi un film acum, ce gen ar fi și ce piesă ar rula pe fundal?
Ar fi o dramedie. Are și umor, are și momente proaste cum e normal să le aibă. Pe fundal ar rula un mix de melodii. Nu pot să zic că ar fi o singură direcție, ai găsi de toate la mine. O să recomand întotdeauna filmele lui Thomas Vinterberg. Mi se că este un om care se concentrează să spună ceva bine despre umanitate cu fiecare film pe care îl face. Toate personajele sau toate poveștile lui au un redemption end la un moment dat și asta mi se pare super tare și important și cred că ar trebui să existe. În ceea ce privește spectacolele o să vă recomand să mergeți la toate spectacolele, chiar dacă nu o să vă placă, o să vă educe gustul, iar asta o să se cunoască în timp. Sunt multe seriale care îmi plac, în special cele istorice. Vă recomand să vă uitați la o telenovelă istorică foarte bună care se numește Downton Abbey, la care toată lumea ar trebui să se uite din punctul meu de vedere. Alte recomandări ar fi Peaky Blinders sau chiar Afterlife.
Belcioiu Mădălina-Andreea
Membru Departament Educațional
Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)