Vlad Pânzaru este un actor de teatru și film din noua generație, remarcat prin sensibilitatea și autenticitatea cu care își construiește personajele. Originar din Roman, și-a descoperit pasiunea pentru teatru încă din adolescență, iar parcursul său artistic s-a consolidat odată cu studiile urmate la UNATC București, unde a fost student în clasa profesorilor Mihaela Sîrbu și Florin Grigoraș.
De-a lungul timpului, a făcut parte din mai multe spectacole și proiecte de teatru, fiind distribuit în producții precum „Wasted”, „Romeo și Julieta”, „Părinți” și „Un basm urban”, iar în film a putut fi văzut în scurtmetrajul „Vor veni ploi blânde”. Prin felul sincer în care vorbește despre scenă, vulnerabilitate, formare și relația cu personajul, Vlad Pânzaru conturează profilul unui artist tânăr, aflat într-o continuă căutare și evoluție.
Cine sunteți dumneavoastră și de unde a pornit pasiunea pentru teatru?
Eu sunt Vlad, iar pasiunea mea pentru teatru a pornit încă din gimnaziu. Sunt din Roman, iar la școală aveam o dirigintă care scria piese de teatru. La un moment dat era un rol mare, cu mult text, iar profesoara a întrebat cine ar putea să îl învețe. Colegii m-au arătat pe mine. Așa am ajuns să joc într-un spectacol despre niște elevi care se luptau pentru președinția clasei.
Am jucat spectacolul la Casa de Cultură din Roman, într-o sală plină, cu aproximativ 600 de locuri. Aveam vreo 12-13 ani. Prima mea replică era „Zarurile au fost aruncate”, dar profesoara m-a oprit chiar în fața publicului și m-a pus să o repet până am spus-o corect. A fost o experiență destul de neplăcută și atunci mi-am spus că nu vreau să mai fac asta niciodată.
Totuși, au urmat și alte spectacole. La început nu simțeam că teatrul e pasiunea mea, îl făceam mai degrabă ca să am note bune. Mai târziu, în liceu, am intrat într-o trupă de teatru pentru adolescenți din Roman, Gongul, și acolo am făcut primul spectacol în care chiar am simțit că îmi place cu adevărat. Am început să merg în festivaluri, să întâlnesc oameni cu aceeași pasiune și să simt că acela este mediul în care vreau să fiu. De fapt, pasiunea adevărată pentru teatru a pornit din liceu, din clasa a IX-a. După aceea am dat la UNATC și am intrat, deși acolo, într-un fel, pasiunea s-a mai diminuat.
Ați spus că mama dumneavoastră v-a încurajat să urmați teatrul. Ce părere aveți despre părinții care nu își susțin copiii atunci când vor să urmeze o zonă artistică?
Nu pot să îi judec complet, pentru că o carieră artistică este foarte grea. Mulți părinți se gândesc în primul rând la partea financiară, și e de înțeles. Sunt mulți actori talentați și muncitori care totuși se lovesc de dificultăți financiare. Uneori nu e vorba de lipsă de talent, ci de noroc sau de șanse.
Totuși, cred că pot judeca părinții care văd clar pasiunea și performanța copilului lor, dar refuză să creadă în el. Acolo e, de fapt, o problemă de încredere. Chiar dacă e un domeniu greu, cred că un părinte ar trebui să aibă încredere în copilul său atunci când vede că are vocație. Eu am avut norocul să fiu foarte susținut de părinți, familie și profesori.
Ce ați sfătui un tânăr care își dorește să urmeze actoria?
Cel mai important este să fie bine cu sine însuși. Să înțeleagă că are niște atuuri și că acelea sunt baza lui. Nu ar trebui să se compare permanent cu ceilalți și să spună: „X a făcut liceu de arte” sau „Y face teatru de mai mult timp”. Cred că trebuie să ai încredere în personalitatea ta și în ceea ce poți aduce tu.
Ați văzut vreodată potențial în cineva și l-ați încurajat să meargă mai departe?
Da, sigur. Am văzut potențial în mulți oameni. Țin minte un băiat talentat pe care l-am văzut într-un festival și am simțit că trebuie să merg să vorbesc cu el. Am încercat constant să îi spun că este bun și că mi-a plăcut mult ce face. Eu însumi am avut nevoie, când eram mai mic, de încredere din partea celor mai mari, iar acum simt că este momentul să ofer și eu această încredere altor adolescenți.
Credeți că există oameni cu talent înnăscut pentru actorie sau totul tine de muncă?
Cred că există oameni cu talent înnăscut, da. Dar sunt și foarte mulți care se pierd repede pentru că nu muncesc. Talentul singur nu este suficient. Trebuie întreținut prin multă muncă. Cred că îți poți cultiva talentul dacă citești, dacă descoperi lucruri noi și dacă înveți constant. Talentul se întreține prin dorința continuă de a evolua ca om.
Care a fost cel mai dificil rol pe care l-ați interpretat?
Nu cred că există un singur rol mai dificil decât toate celelalte, pentru că fiecare personaj are alt proces. Mie îmi place să construiesc personaje în moduri diferite, să pornesc de la elemente care poate la început nu au sens și să văd ce îmi oferă acele elemente pentru personajul meu.
Preferați un personaj mai bine conturat sau unul mai deschis interpretării?
Eu cred că orice personaj îți dă posibilitatea să vii cu ceva al tău. Important este să ai o căutare reală. În felul acesta ajungi să găsești personajul în tine, nu doar în text. Scriitura îți oferă baza, dar personajul prinde viață cu adevărat prin ceea ce aduci tu în el.
A existat vreun personaj care v-a influențat și viața personală?
Da. De exemplu, când lucram la personajul Ivanov, în timpul masteratului, am observat că starea personajului începea să se transfere și în viața mea. Ivanov este un personaj plin de lehamite, iar după ce citeam constant piesa și repetam, am început și eu să simt că nu mai am chef de nimic, că totul este apăsător. La un moment dat mi-am spus „stop” și am încercat să construiesc personajul altfel, mai aproape de felul meu de a fi: mai ludic, mai viu, mai bucuros.
Există o emoție pe care o redați mai ușor în teatru decât în film sau invers?
Cred că în film e mai greu să îi faci pe oameni să râdă. În teatru ai contact direct cu publicul, îi simți reacțiile și poți să ajustezi energia în timp real. În film, totul este deja filmat, actorul nu mai poate interveni. Abia când vezi filmul împreună cu publicul îți dai seama ce funcționează și ce nu. În teatru, schimbul de energie cu sala este imediat.
Cum vedeți situația teatrului românesc astăzi?
Din păcate, nu cred că situația teatrului românesc este una bună. Nu se pune suficient accent pe cultură, iar uneori pare că statului nu îi pasă. Cu toate astea, eu cred că teatrul este esențial. Oamenii au nevoie de cultură, au nevoie să iasă puțin din cotidian, să își pună întrebări, să se emoționeze sau să caute răspunsuri prin actul artistic.
Un mesaj de final: ce înseamnă pentru tine a fi sincer artistic?
Am o empatie aparte pentru tipologia omului sincer, a celui care e pur, care ia viața așa cum este, care iubește sincer și spune direct ce nu îi place. Cred că am o pasiune pentru personajele sincere, pentru bărbații sinceri. Tot ce trăiești poate deveni material artistic. Momentele dificile te maturizează, iar cele frumoase îți dau energie să continui. Viața personală și scena nu sunt separate complet; ele se influențează reciproc.
Vlad Diaconu
Membru Departament Educațional
Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)