Pașii teatrului românesc

 

Primele manifestări ale teatrului pe teritoriul nostru au avut loc la începutul secolului al XIX-lea prin prisma reprezentațiilor artiștilor români la Iași în anul 1814 și a înființării primului teatru în anul 1817, la Oravița. Un alt pilon ce a stat la baza dezvoltării acestei arte în țara noastră a fost inițiativa lui Ion Câmpineanu și a lui Ion Heliade-Rădulescu de a înființa Societatea Filarmonică. Aceasta avea ca menire încurajarea artei, fapt susținut de dispozițiile lui Heliade-Rădulescu din anul 1835 în care a mărturisit că scopul era cultura limbei Rumânești și înantarea literaturii, întindere muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și spre acestea formarea unui Teatru Național”. 

 

 

Teatrul a început să se dezvolte încet, dar sigur, în anii premergători revoluției din 1848. Un punct des întâlnit l-a reprezentat satirizarea diferitelor aspecte problematice ale vremii, precum parvenitismul sau căsătoriile din interes. Printre dramaturgii care s-au evidențiat prin persiflare se numără Costache Facca, autorul piesei „Franțuzitele” (1833), Alecu Russo, care a scris „Băcălia ambițioasă”, sau Costache Negruzzi, autorul „Cârlanilor” (1849). 

 

 

De asemenea, o altă ramură vizată de dramaturgi o constituie drama istorică de inspirație națională, a cărei substanță este interpretată de personalități precum Theodor Codrescu, autorul dramei istorice „Plăieșul Logofăt mare” (1846) sau Nicolae Istrati, care a scris „Mihul” (1850). Un punct de referință pentru drama istorică românească îl reprezintă  piesa „Cetatea Neamţului sau Sobieschi şi plăieşii români”, scrisă de Vasile Alecsandri spre sfârșitul anului 1856. Cel care a adus drama istorică până în momentul afirmării este Bogdan Petriceicu Hașdeu, prin elaborarea dramei „Domnișoara Ruxandra”.

 

 

Dramaturgia autohtonă și-a continuat dezvoltarea prin intermediul lui Ion Luca Caragiale, autor al comediilor O scrisoare pierdută (1884), „D’ale carnavalului” (1885) și al dramei „Năpasta” (1890), și a multor personalități de calibru, precum Camil Petrescu – „Suflete tari” (1922), Lucian Blaga – „Meșterul Manole” (1927) sau Mihail Sebastian – „Steaua fără nume” (1944).

 

 

În această perioadă începe instaurarea regimului comunist, fapt resimțit de întreaga populație în majoritatea domeniilor de activitate, iar teatrul nu face o excepție. David Esrig, o personalitate a teatrului românesc, a declarat: „Situațiile au fost mereu puțin încordate. Destinul teatrului sub jugul unei cenzuri foarte harnice a fost un destin curios”. Chiar și în aceste condiții dramaturgii și-au continuat activitatea, realizând opere memorabile precum „Mielul turbat” al lui Aurel Baranga sau comedia amară „Mobilă și durere” a lui Teodor Mazilu realizată în 1979.

 

 

De-a lungul timpului, teatrul românesc a dat dovadă de evoluție atât în planul scenariștilor, cât și al actorilor de mare valoare, câțiva dintre aceștia fiind: Amza Pellea, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Radu Beligan sau Gheorghe Dinică.

 

 

Așadar, lumea teatrului continuă inevitabil să evolueze în direcții nebănuite, ceea ce mă face să vă întreb: voi în ce direcție credeți că va merge teatrul?

 

 

Vlad-Andrei Ionescu

 

Membru Departament Educațional

 

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)

 

Did you like this? Share it!

0 comments on “Pașii teatrului românesc

Leave Comment