UMANITATEA REPREZENTATĂ AUTENTIC PE SCENĂ

Avatar

Este deja un truism să spunem că viața simbolizează o enigmă. De milenii întregi ne străduim să o înțelegem și să îi dăm un sens ultimativ, doar că ne lovim de atât de multe opinii și viziuni, încât nu ne putem hotărî decât asupra faptului că trebuie trăită și savurată, oricum ar fi ea. 

În această supoziție, ce pentru unii ar părea trivială, s-au născut arta și aportul artistic al omului. Datorită plăcerii pentru viață, Van Gogh și-a lăsat pensula să alunece pe alba-i pânză și a îndrăznit să ne arate că stelele pentru el sunt ca un joc unduios pe cerul albăstrui al nopții. A îndrăznit să ne dezvăluie viziunea lui pentru ideea că viața trebuie trăită și savurată, oricum ar fi ea. 

Ernest Hemingway a spus: „Nu pot să scriu despre viață și să descriu doar ceea ce este frumos. Trebuie să scriu și despre ce este urât”. Pentru Hemingway, acesta a fost probabil cel mai mare atuu al său ca scriitor, dar dacă teatrul poate fi de fapt descris prin ceea ce a spus el? Nu are teatrul rolul de a ne arăta artiști ce ne joacă practic pe noi, oamenii? Mergem la teatru pentru a ne lăsa captivați de marea tragedie umană, de spectacolul comic în care toți ne angajăm și dacă actorul plânge, plângem și noi, iar dacă râde, râdem și noi. Tocmai aceste emoții ce se imprimă atât de evident și de apropiat de retină ne fac să spunem că și noi suntem așa. Că ce li se întâmplă actorilor pe scenă ni se întâmplă și nouă în viața de zi cu zi.

Pe scenă nu este un simplu joc actoricesc și un amalgam de replici, ci este chiar  umanitatea. Din acest punct de vedere, putem spune că teatrul a prins o noțiune a secretului uman, secret pe care arta încearcă să-l prindă și să-l expună prin diversele ei forme și nu putem să vorbim despre artă fără să vorbim și de teatru. În fiecare actor se regăsește un Van Gogh sau un Hemingway și pentru a recrea acel spectrum de sentimente trebuie să se deschidă și să îndrăznească să simtă și să guste fie din indiferența inexplicabilă a lumii, fie din virtutea mărețelor prietenii sau a iubirilor.

Toți le simțim. Cine nu vrea o camaraderie ce alunecă printre firele subțiri ale timpului și atinge nemurirea? O dragoste shakespeariană autentică, prin prisma căreia entuziasmul trăirii este confundat cu iubirea. Vezi truda actorilor pe scenă și nu poți decât să spui că și tu te afli în aceeași situație. Pentru că în graba timpului și din pricina efortului pe care îl depunem în încercarea de a ne ține la un tandem cu el, sunt mari șanse să uităm de noi, să clipim și mai târziu să constatăm că am ratat acel moment ce poate ar fi schimbat totul, de unde și vaga alienare de ce se întâmplă în jurul nostru, singurătatea din acest inter-ceva-orice pe care îl numim trăit

Pentru asta avem teatru și îl avem pentru noi. Actorul pe scenă  ne arată că e normal să simți ce simți și, devine prietenul nostru, camaradul, dragostea, steaua lui Van Gogh, tocmai pentru că reprezintă autentic umanitatea pe scenă.

Albert Camus a spus: „În mijlocul iernii friguroase, am descoperit în interiorul meu o invincibilă vară”. Asta descoperim și noi pe scenă.

Burcea Romel-Pavel

Membru Departament Educațional

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)

Contact

Trimite-ne un mesaj!

Not readable? Change text. captcha txt

Start typing and press Enter to search