Interviu Vlad Ionuț Popescu

Î: Care a fost momentul în care ai simțit „Actoria este pentru mine”

R: Nu știu dacă a fost doar un moment, dar sigur a fost unul mai aparte în liceu, cam la doi ani după ce m-am apucat de actorie și am simțit că-mi place să-mi „cheltui” foarte mult timp cu asta. Eram în clasa a 11-a și am făcut un one man show după „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. Am fost să petrec timp alături de copii cu sindromul Asperger și am pregătit un spectacol caritabil pentru ei, eu alături de câțiva colegi din asociație. La spectacolul ăsta am simțit o conexiune specială cu oamenii, off and on stage. După ce s-a terminat spectacolul, a venit tata la mine, care nu mă văzuse până atunci pe scenă,  și plângând, mi-a spus că trebuie să fac asta! Părinții m-au încurajat și mi-au fost alături, deci lor le datorez tot. 

Î: Ce înseamnă teatrul pentru tine? Ce simți când auzi cuvântul „teatru”?

R: Cred că s-a schimbat destul de mult de-a lungul timpul. Chiar recent am fost întrebat la facultate de ce fac teatru și am răspuns că din nevoie, nu am reușit să găsesc un răspuns perfect. În trecut avea un fel de aură, mergând la festivaluri și admirând actori mari, îmi doream să fiu ca ei, dar treptat am intrat în meserie și am învățat ce sacrificii trebuie să faci și ce presupune munca din spate, nu doar ce cred oamenii despre actorie…

Î: Cum a fost prima dată pe scenă, în fața publicului?

R: A început să mă preocupe treaba asta cu actoria undeva prin clasa a IX-a, dar am avut niște experiențe cu teatrul și în generală, ca mulți alți copii de altfel. Doar că mie îmi era destul de greu să leg două cuvinte, -sunt bâlbâit- iar profesoara de limba română a făcut un spectacol „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și mi-a oferit rolul unui copac, toți ceilalți colegi având diferite roluri mult mai importante. Cred că și amintirea respectivă m-a motivat de-a lungul timpului și m-a făcut să-mi doresc să fac meseria asta la cel mai înalt nivel posibil.

Î: De ce crezi ca tinerii nu mai aleg teatrul ca o modalitate de distracție?

R: Mi se pare destul de normal, pentru că oamenii care coordonează toate programele și managementul artistic nu fac produse care să atragă tinerii, fac niște rețete învechite, care da, funcționează, dar le păstrează la un soi de corectitudine. Dacă nu ai ceva fresh care să mă țină pe mine acolo, care fac parte din “breasla” asta, nu știu cum aduci pe cineva tânăr care nu are absolut niciun interes față de teatru și care chiar nu vrea să investească bani într-un bilet. Eu joc de exemplu într-un teatru independent, care trebuie să rămână în viață și un bilet costă cam 60 de lei, dar un tânăr de unde scoate 60 de lei? Că la independente nici nu poți veni cu legitimația. Altă problemă este și managementul artistic, pentru că dacă ne uităm cum se promovează teatrele -cu precădere cele de stat- pe social media, Facebook, Instagram, acolo unde tinerii sunt cei mai activi, ai spune că sunt din anii `90. Cum atragi publicul tânăr așa? E o consecință firească a superficialității faptul că nu vin tinerii la teatru așa cum ne-am dori, iar eu îi înțeleg. 

Î: Venind cu suflul nou al generației ’90-00, ce crezi că trebuie schimbat la teatrul românesc? Ce îi lipsește?

R: Am avut ocazia să lucrez și într-un teatru de stat, și într-un național, și într-un independent, le-am cam bifat cam pe toate până acum și am văzut cum se lucrează în diferitele medii. Ce am observat a fost o oscilație în ceea ce privește elanul, voința, dorința de a face totul cât mai bine cu putință. Ei bine, când am ajuns în teatru, nu știu dacă am fost neapărat dezamăgit, dar nu am descoperit bucuria aia a tinereții de a o face și nu știu sigur dacă asta are legătură cu vârsta sau e legat de zona de proveniență, adică provincie și/sau București – unde activezi. Mi se pare de asemenea că sunt destui de puțini bani alocați pentru teatru și destul de puține oportunități, astfel că atunci când le prinzi, imediat mergi după ele, asta însemnând ca uneori să lucrezi la 2-3 proiecte deodată, ceea ce nu este neapărat bine, pentru că nu o să poți da 100% pentru fiecare dintre ele, rămâi fără energie. Cred că noi tinerii trebuie să învățăm să fim managerii noștri mai mult, pentru că nu avem așa ceva la noi în țară. În afară se lucrează cu agent, studentul este luat sub aripa unui agent încă din facultate, iar acesta îi caută cele mai bune job-uri – acting wise, money wise și time wise. Nu știu dacă am răspuns neapărat la întrebare, dar ceea ce cred că ar trebui să se schimbe privește managementul propriei cariere și să ne bucurăm mai mult de proces în sine atunci când mergem la repetiții.

Î: Ai vreun ritual înainte să urci pe scenă?

R: Depinde de spectacol, adică eu nu sunt cu conectări astrale and mystic shit, cu toate că sunt un om destul de spiritual și-mi place foarte mult zona asta. Când vine vorba de meserie, știu că trebuie să fiu lucid în primul rând, trebuie să fiu concentrat în al doilea rând și trebuie să știu exact ce fac acolo, ca apoi să mă arunc în gol. Înainte de pandemie ce-i drept, la un spectacol, aveam un așa-zis ritual, pentru că jucam un rol destul de greu pentru mine, un copil antisocial care dezvoltase o dragoste homoerotică față de cai. Înainte de spectacol, ca să mă momes, îmi puneam piesa din Eyes Wide Shut, pe care dacă o asculți atent, pe modul reverse, este o slujbă bisericească din România – creepy. Stăteam în poziție de yoga și o ascultam 12 minute. La toate celelalte spectacole îmi făceam încălzirea și repetam textul cu colegii, cam atât. 

Î: Cum faci tranziția de la propria-ți persoană la personaj?

R: Tot eu sunt, nu se întâmplă nimic cu mine. De obicei, atunci când primesc un rol, fac research pentru el și încerc să-l înțeleg cât mai bine. Nu cred că există tranziția asta neapărat – sau poate există și încâ nu știu.

Î: Care sunt oamenii de la care ai învățat cel mai mult și care ți-au devenit modele?

R: Alexandru Potocean, un om extraordinar cu care am lucrat la „Pădurea spânzuraților” și un actor pe care îl urmăream de mult timp. Țin minte că în anul întâi eram la o petrecere și l-am văzut pe el acolo, așa că am mers să-i spun cât de mult îl admir. S-a bucurat foarte mult și a zis că l-am făcut să-și simtă munca apreciată.Nu am neapărat un actor pe care îl consider cel mai bun, dar el este clar pentru mine un model demn de urmat, la fel ca Richard Bovnovski. Andrei Huţuleac se află și el printre actorii pe care i-am urmărit toată facultatea și pe care încă îi urmăresc. Un om foarte smart care mă inspiră să citesc cât mai mult, să ascult cât mai multă muzică, să fiu mereu deschis și cu ochii în patru tocmai pentru a avea de unde să mă inspir pe mai departe. Nu prea am avut interacțiuni cu el, dar na, ne știm cu toții între noi. Sper să am ocazia de a lucra cu el cândva. Jeezus, era cât pe ce să uit de Alex Ion și Adi Nicolae – doi oameni/actori mișto cu care m-am intersectat și de la care am învățat foarte multe lucruri.

Î: Cum crezi că se vor raporta românii la teatru în următorii 10 ani?

R: O întrebare cam grea, nu prea m-am gândit la asta. Mi se pare că teatrul a început să fie un trend în ascensiune, chiar dacă nu atât de mult pe cât ar trebui, dar suntem pe drumul cel bun – din punct de vedere al interesului din partea oamenilor (vreau mai mulți tineri). Nu știu ce să zic în schimb de instituții și de intrigile din lumea teatrului care pe mine mă sperie. 

Întrebare bonus: Te vezi făcând meseria asta și peste 40 de ani?

R:Absolut. 

Did you like this? Share it!

0 comments on “Interviu Vlad Ionuț Popescu

Leave Comment