Interviu Ștefan Pavel

Î: Pentru început, noi am dori să ne povestești câteva lucruri din experiența ta cu proiectul STS.

R: Experiența mea cu STS însumează 3 participări. Nu-mi aduc aminte exact dacă prima a fost în 2011 sau 2012. A fost o experiență foarte frumoasă, în sensul că acolo am debutat eu ca actor profesionist. Am participat cu spectacolul „Proștii sub clar de lună” care ulterior a primit premii precum „cel mai bun spectacol”, „cel mai bun actor”, „cea mai bună regie”… Și apoi, cred că peste vreo doi ani, am mai participat cu spectacolul „Vest-Est”, regizat de Dani Ionescu, iar atunci, din ce îmi aduc aminte, am luat premiul special al juriului. După aceea, nu am mai participat la concurs, dar am jucat „Buzunarul cu pâine” pe la vreo 4 dimineața, nu mai știu în ce an. Tot timpul a fost foarte frumos, publicul a fost mereu foarte cald și sunt convins că asta veți auzi de la toți cei pe care îi veți intervieva și de la toți cei care au trecut scena STS pentru că publicul a fost mereu super șmecher. Voi v-ați adus tot timpul colegi, alți studenți și așa am avut mereu parte de un public tânăr și pus pe distracție, un public receptiv, deschis, generos, iar acest lucru nu poate decât să însuflețească atmosfera la cote nebănuite. Eu nu jucasem niciodată pe o scenă profesionistă și nici nu știam exact ce făcea un spectacol. Printre primele mele amintiri legate de STS ar fi spectacolul făcut de Alexandru Nagy în care eu, cumva, a trebuit să intru în rolul personajului principal peste noapte. Știam textul, dar nu știam exact ce trebuie să fac și nici nu mi-am făcut prea multe probleme. A fost nebunia vârstei și a fost extraordinar. Am repetat până la 6 dimineața, după care am fost acasă și m-am culcat până la 4 după-amiază, iar la 6 am avut spectacolul și a fost extraordinar. Aportul nu a fost numai al meu și al colegilor mei, ci și al spectatorilor care au fost tot timpul foarte deschiși. Îmi aduc aminte că la „Vest-Est” a fost o întâmplare în care am ținut un monolog, iar după a picat lumina. Nu știu dacă era curentul sau un reflector, dar publicul a râs și a savurat momentul și totul a fost magic. Totodată, îmi aduc aminte și acum de cabinele din spate, de cum ieșeau cu ghiozdanele trupe care abia jucaseră, prinși în euforia momentului de după piesă, urmând să intrăm noi mai apoi. Ne schimbam, mai fumam câte o țigară pe la baie și atmosfera generală era superbă.

Î: Ne bucurăm să auzim așa cuvinte frumoase. Acum, noi am vrea să știm ce înseamnă teatrul pentru tine? Ce simți când auzi teatru?

R: Teatrul pentru mine înseamnă, în primul rând, meseria mea, meseria prin care îmi câștig pâinea, meseria pe care am considerat și în continuare, cred că alta nu pot face mai bine. Teatrul este pentru mine o clipă de uitare să zic așa, pentru oamenii din jur, pentru că el nu poate schimba societatea molecular. Actorul nu se schimbă în timpul piesei și nici spectatorul.  Nu se întâmplă o transformare, ci sunt doar câteva clipe în care aceștia uită de ce se întâmplă în jur. Ei intră în niște povești care nu sunt ale lor, povești în care vor râde, vor plânge, se vor emoționa, timp de două-trei ore, cât va ține spectacolul. Și ca să rezum, teatrul este întâlnirea irepetabilă dintre actor și spectator. Adică același timp de entertainment îl putem găsi și pe Netflix, Hbo, dar diferența dintre teatru și cele din urmă este că la teatru sau stand-up vom avea mereu interacțiunea fizică dintre actor și spectator. Interacțunea aceasta este irepetabilă și până la urmă, asta apreciază atât spectatorul, cât și actorul. Actorii sunt mereu întrebați ce le place mai mult, actoria de film sau actoria de teatru și tot timpul în balanță sunt puse lucrurile astea: filmul e o artă, e o meserie cu avantaje și dezavantaje, dar nu implică această întâlnire directă dintre actor și spectator, acel schimb de energii care se produce în sala de spectacol. Adică, așa cum am menționat de improvizația cu reflectorul, acela a fost un moment care nu se va mai putea repeta. S-a întâmplat acolo, a fost un moment de sine stătător de zece secunde care nu se va mai repeta nici pentru mine, nici pentru oamenii de atunci. Tocmai de aceea a avut și un impact așa frumos, pentru că oamenii au apreciat acea spontaneitate a clipei. I-a căzut unui actor ceva, a uitat textul cineva, atunci vedeți cum toți oamenii sunt „Pac! Mamă! Ce face? Oare ce se întâmplă?”. Aia e nebunia pentru ei. E mai real. Nu spun că platforme precum Netflix sunt rele, dar teatrul are acest lucru în plus, irepetabil.

Î: Care a fost momentul în care ai simțit că actoria este pentru tine?

R: Eu mă gândeam de mic la actorie, dar erau vise copilărești. Cred că am câștigat teren ușor-ușor începând cu perioada admiterii când am zis că dacă niște oameni care sunt mai mari decât mine și care știu ce înseamnă meseria asta au avut încredere să mă primească aici, atunci poate că asta ar fi pentru mine. Nu a însemnat că în următorii ani am avut încredere în mine. Au fost etape și etape. Mai câștigam puțină încredere, mai pierdeam din ea. Au fost multe momente în care m-am întrebat „O fi asta pentru mine?”, deși cumva aveam o certitudine, dar tot timpul mai cauți aprobări. Să zicem că după admitere a fost momentul în care am realizat că aici s-ar putea să fie o pâine de mâncat pentru mine. Până atunci mi-am dorit foarte mult, dar n-am avut confirmările celor din jur sau ale specialiștilor. Poate a fost și momentul de după primul spectacol STS, din 2011-2012 când am văzut cât de frumos este și am realizat că aș vrea să mai fac asta. Chiar a fost ceva magic atunci. A fost un moment în care mi-am spus că așa ceva este minunat, pe mine mă bucură lucrul ăsta și aș vrea să-l fac mereu.

Î: Ce faci când nu faci teatru?

R: Când nu fac teatru, aleg să-mi caut material pentru teatru: mai citesc o carte, mai caut personaje, sunt atent pe stradă, sunt interesat de oameni, situații, tipologii, gesturi. Actorul, în timpul lui liber, cam asta face. Să nu înțelegeți că este o căutare continuă, asiduă și stresantă făcută în fiecare zi. Nu, dar pur și simplu e cumva un fel de a doua natură a artistului. Încearcă să surprindă, în timpul în care nu își exercită meseria, surse de inspirație pentru atunci când își va exercita meseria. În rest, am o viață normală. Mai ies cu prietenii, joc șah, mai ies la un tenis sau văd un film.

Î: Care ar fi cartea care te-a influențat cel mai mult pe partea asta de teatru?

R: Sunt multe! Uite aș putea să zic „Douăsprezece scaune” și „Vițelul de aur” de Ilf și Petrov, nuvelele scurte ale lui Cehov, proza scurta a lui Teodor Mazilu, teatrul lui Sebastian, „Arta Popescu” a lui Cristian Popescu. Decisiv, o carte mare de teatru care mi-a plăcut a fost „Lecțiile de regie ale lui Stanislavski”. După ce am recitit-o, am înțeles anumite lucruri altfel și mult mai bine. Ar mai fi „Bricabrac” de Lucian Pintilie sau cărțile de memorie ale marilor actori din perioada interbelică, precum: Ion Brezeanu, Maria Filotti, Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, Velimir Maximilian. Prin ele, am văzut cum își făceau oamenii de atunci meseria și am învățat multe lucruri. Sunt niște zone care, în momentul actual, nu mai sunt foarte facil de găsit și care pe mine m-au ajutat foarte mult întrucât am văzut alte fațete ale acestei meserii. Alte opere care m-au marcat ar putea fi: „Maestrul și Margareta”, „Frații Karamazov”, „În căutarea timpului pierdut”, „Crimă și pedeapsă”, „Demonii”. Sunt cărți prin care autorii descriu procesele psihologice ale personajelor lor atât de în detaliu încât sunt ca niște manuale de actorie. La „Frații Karamazov”, toate acele 1500 de pagini se întâmplă în trei zile, iar acolo autorul sondează cât poate psihicul uman și este într-adevăr o carte de actorie întrucât un actor trebuie să ia un text străin, neutru și să-l umple de viață. De asemenea, în primul volum al cărții „În căutarea timpului pierdut”, autorul practic povestește doar cum s-a îndrăgostit el de o femeie, dar felul în care povestește și ce detalii și amănunte aduce, îți arată cam ce ar trebui să faci tu ca actor.

Î: Film sau teatru?

R: Amândouă. Mi-ar plăcea să fac și mai mult film. Am făcut până acum doar seriale, am avut apariții TV, dar film în schimb nu. E o zonă care îmi place, mă atrage, cred că o pot stăpâni, însă care are o altfel de abordare. Pentru mine, întâlnirea cu o sală de 500 de oameni care râde la o replică, eu având multe roluri în comedii, aduce un sentiment ce nu poate fi înlocuit cu nimic. Deci, din punctul acesta de vedere, ar fi teatrul. Pe de altă parte, cred că și la film putem regăsi acest sentiment în care, spre exemplu, avem un scurtmetraj și lumea din platou râde. N-aș vrea acum să fac o distincție între astea două pentru că până la urmă, sunt parte ale aceleiași meserii. Aș vrea să joc în film pentru că și în film poți face lucruri extraordinare și totuși acesta rămâne, față de teatru. La teatru, întâlnirea irepetabilă de care vă ziceam mai devreme se întâmplă și rămâne acolo, în seara aia. El se poate filma, dar nu poate fi reprodusă la maxim magia ce se întâmplă acolo, între actor și spectator. Deci, ca să vă răspund, nu știu. Amândouă.

Î: Ți-ai schimbat viziunea asupra teatrului cu timpul, față de cum o aveai la început?

R: Nu! Am avut o idee destul de precisă despre ce vreau să fac, deși nu știam exact cu ce instrumente voi face asta. În timp, am învățat. Actorul, când ajunge în facultate, nu știe cu ce se mănâncă această meserie, spre deosebire de alți artiști. Studentul care ajunge la Conservator are deja în spate zece ani de pian, diplome la concursuri și așa mai departe. Eu n-am avut asta și în timp, am învățat să folosesc niște mijloace ale meseriei. Revenind la întrebarea de mai devreme legată de cartea care m-a influențat pe mine, mi-am amintit acum de „Paradox despre actor” scrisă de Denis Diderot, iar în această carte se face comparația dintre actorul înflăcărat și cel cerebral. A fost o nebunie atunci când ne-au pus să o citim la școală pentru că îți dă practic dimensiunea meseriei tale, care nu este una haotică. La teatru, tu trebuie să fii în stare să repeți și mâine ce ai făcut azi, într-o formă care să fie prezentă, dar în mare parte la fel. Astfel, actorul trebuie să fie cerebral, nu trebuie să fie nimic haotic în jurul lui și am încercat să capăt chestia asta, dar viziunea nu mi-am schimbat-o niciodată. Am știut de la început că vreau să fac meseria asta pentru oameni, să bucur lumea. Nu am alte obiective în prezent față de cele pe care le aveam în facultate.

Î: Care au fost oamenii care te-au inspirat? Ai avut modele, mentori?

R: Da, am avut și voi avea mereu. În primul rând, toți actorii mari români din perioada Comunismului. M-au inspirat, i-am avut în minte și m-am uitat la ei cu admirație de când eram la liceu. Vorbesc despre Amza Pellea, Toma Caragiu, Ștefan Iordache. Acești artiști mari au fost tot timpul pentru mine un ideal. Îmi plăcea foarte mult ce făceau ei. I-au urmat profesorii de la facultate, precum: Doru Ana, Vlad Logigan, Valeria Sitaru. Pe Radu Gabriel l-am avut la master și de la acesta am învățat foarte multe, a fost o întâlnire care mi-a deschis capul agresiv și totuși, într-un mod foarte blând. Am învățat foarte multe și ușor-ușor mi-a intrat în inima domn’ professor și mi-ar plăcea să-l pot numi mentorul meu. Și apoi, mă consider norocos că sunt binecuvântat cu niște prieteni care în zeci de ani vor ajunge marile nume ale scenei românești, ale teatrului sau filmului românesc, precum: Alex Bogdan, Vlad Drăgulin, Anca Dinicu, Alex Nagy, Huțuleac. Am avut norocul să pic între ei, în generația asta și tot timpul am avut ce să învăț de la toată lumea pentru că toți am fost dedicați, am pus tot timpul meseria asta mai presus de orice și atunci, pe ei îi pot numi sursele mele de inspirație zilnice, sursele care sunt aproape de mine. Și apoi, desigur, tot felul de artiști cu care am intrat în contact și alții pe care i-am urmărit mai lucid precum actori mari de la Hollywood cu diferite stiluri de joc și așa mai departe. Cred că tot timpul ai ceva de învățat. Adică dacă deschizi ochii și te uiți în jurul tău, sigur găsești material. Ar mai fi oamenii în general, părinții mei, un vânzător de undeva. Tot timpul poți să găsești surse de inspirație, peste tot, dacă vrei să te uiți.

Î: Ai schimba ceva la teatrul românesc? Îi lipsește acestuia ceva?

R: Sigur că îi lipsește. Nu știu ce să zic exact. Sunt niște probleme organizatorice, în primul rând. Poate aș face lucrurile mai transparente, să zic așa. Adică, se ajunge la tot felul de anomalii. Aș face mai multe spectacole pentru tineri, de la care lumea să iasă mai bucuroasă. Sunt mulți oameni acum care zic că: „Băi, nu mai sunt actorii ăia ca pe vremuri..”. Probabil că ați auzit și voi. Sigur că aceia au fost niște monștri sacri și încă sunt, doar că nu sunt neapărat puși în valoare, e cumva o degringoladă din asta. Ar trebui să fie lumea mai serioasă și să facă spectacole mai pentru tineri. Că ușor așa, din indolență în indolență, din lene în lene, din pilă în pilă, de suferit are produsul. Pe urmă, te întrebi când o sa vină lumea la teatru.

Î: Ce sfat le-ai da celor la început de drum?

R: Păi în primul rând, să stea puțin cu ei și să-și pună întrebarea capitală: „Vreau să fac această meserie sau nu?”. Este foarte important pentru că pe parcurs vor apărea tot felul de situații și greutăți, cum este normal și inerent, mai ales că în teatru este puțin mai haotic decât în alte domenii. Ca să le treci, tu trebuie să ai tot timpul în față scopul tău și de ce vrei să faci asta. Dacă nu ești convins că vrei și că altceva nu poți să faci mai bine, nu ar trebui să te bagi. Trebuie să-ți răspunzi sincer la aceste întrebări. Motivele precum „Vreau să mă vadă lumea, îmi place să zic bancuri, sunt mai nebun…” sunt bune, dar nu sunt de ajuns. Trebuie să vrei cu adevărat și să poți să treci peste orice se va ivi în calea ta. Alt sfat ar fi să fie sinceri și să fie serioși. Dacă nu-ți dai interesul, orice talent se poate risipi ușor-ușor. Dacă nu-l cultivi și nu-l îmbogățești, se duce. Dacă vor să facă meseria asta foarte bine, trebuie să se gândească înainte și apoi să muncească.

Î Cum ți-a afectat situația actuală cariera?

R: Așa cum ne-a afectat-o tuturor. N-am mai avut spectacole. Eu nu mă plâng. Nu e ca și cum doar actorii au suferit. Toți am suferit: actori, regizori, medici și așa mai departe. Nu am mai jucat, dar am făcut alte chestii: am scris o lucrare pentru școală, am văzut niște filme, am citit niște cărți, nu am pierdut timpul. Vara am mai avut niște spectacole în aer liber. În rest, am avut cam câte un spectacol pe lună. S-au mai legat. Se deschidea la Vâlcea, jucam la Vâlcea, se deschidea la Buzău, jucam la Buzău, se închidea la Buzău, jucam la București pe net. Mi-am umplut timpul și nu mă plâng. Sunt niște vremuri complicate și trebuie să vedem și partea plină a paharului. Să vedem de acum încolo ce-o să fie. Nu am avut de muncă, dar proiecte și lucruri în plus am făcut. Nu s-a putut intra la spectacol în sală și așa cum am spus și mai devreme, teatrul filmat nu este la fel, dar dacă este filmat cum trebuie se poate face. Ceva de genul a fost filmul „Dogville” care a înnebunit lumea. Astfel se putea face același lucru și la teatru. Deci cred că ne-a afectat pe toți cel mai mult această tristețe legată de știrile terifiante și așa mai departe.

Î: Cum crezi că se vor raporta românii la teatru în următorii zece ani? Sau cum ai dori tu să se raporteze?

R: Sper să nu se îndepărteze de teatru. Dacă noi, cei din interior, nu facem lucruri pentru public, el se va îndepărta. Teatrul nu mai e în situația în care era în timpul Comunismului. Atunci, se stingea lumina la zece, cluburile nu erau, iar oamenii fugeau în cărți, în teatru. Teatrul era o zonă a manifestului, a reacțiunii. Astăzi teatrul nu mai are privilegiul acesta, se bate cu Netflix, cu IMAX, cu 3D, Arena Națională. Dacă oamenii din teatru nu se trezesc, s-ar putea ca lumea să nu mai vină. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să faci numai comedii, dar trebuie să avem mai multă grijă. Dacă oamenii nu înțeleg ce se întâmplă pe scenă, nu o să mai vină. Trebuie să fim cumva conștienți de lucrurile astea. Spre exemplu, la Teatrul Național, la sala mare, dacă se joacă un spectacol într-un an, o să vină 100 de mii de oameni maxim. Tzanca Uraganu face 500 de mii în zece ore. Beat this! Nu vreau să spun că trebuie să coborâm nivelul, doar că trebuie să avem în minte că ne luptăm cu asta. Ca să răspund, eu n-am simțit niciodată că oamenii nu mai vor teatru. Ei vin la tot felul de spectacole mereu, chit că sunt nume mari de artiști, chit că nu sunt, știu autorul, nu-l știu, oamenii își doresc, stau și se uită. Publicul român nu este învechit. El știe. De exemplu, publicul vostru de la STS este unul excepțional, cum am spus și mai devreme. Un public de genul merită foarte mult să-i dai. Ca să rezum, sper să fie în continuare la fel de deschiși.

Did you like this? Share it!

0 comments on “Interviu Ștefan Pavel

Leave Comment