Interviu Ana-Maria Pop

Î: Cine este Ana-Maria Pop?

R: Clasica întrebare… Eu sunt Ana, m-am născut în Cluj, am 28 de ani, iar ca profesie sunt actriță, dar mă îndrept și spre zona de performance. Ca om, ca fiecare dintre noi, sunt o persoană cu pasiuni, cu visuri, cu dorințe, cu frici, cu anxietăți, cu țeluri și încerc în fiecare zi să mă duc cât mai mult înspre fiecare locșor pe care vreau să-l ating, cu pași mici, dar siguri. 

Sunt foarte importanți acești pași (fie ei și mici), pentru că viața sau împrejurările oricum te scot din acea zonă de stagnare, fiind ca un circuit al naturii. Lucrurile se schimbă: e primăvară, mai apoi vine vara, toamna, pe urmă iarna … Eu cred că legile universale ale naturii se aplică și oamenilor, așa că poți să-ți iei un timp să fii blocat și să te deblochezi abia atunci când simți că ești pregătit să faci asta, cu blândețe și încredere, alături de oamenii care te sprijină. Este o parte din viață prin care trecem cu toții, dar contează cum îmbrățișăm aceste circumstanțe și cum alegem să evoluăm din punct de vedere emoțional, mental sau psihologic. Pe scurt, se numește maturizare. Poate să pară puțin dură, dar este necesară și consider că poate oferi multă libertate și încredere.

Î: Ce te-a convins să vii în București?

R: Am făcut licența la Cluj pe o anumită tehnică teatrală, dar mi-am dat seama că nu era suficientă pentru mine și aveam nevoie să mă dezvolt și în altă zonă, mai personală, legată de realismul psihologic. Așa că am venit la București, am intrat la Master și am rămas aici. Acum joc la Teatrul Godot, care s-a redeschis anul trecut, și am o echipă foarte frumoasă, cu niște actori superbi: Vlad Brumaru, Cătălina Mihai (care este colaborator aici într-un spectacol), Vladimir Purdel. Chiar acum, de curând, am scos o premieră: „10 ani mai târziu”, în cadrul căreia am fuzionat foarte bine. Sunt mândră de spectacolul acesta și îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni.

Revenind la întrebare, a fost greu la început, pentru că Bucureștiul este foarte diferit de Cluj. Toată lumea mă întreba de ce am făcut această alegere, iar răspunsul este că odată ce ai stat foarte mult într-un anumit loc, l-ai cunoscut și ți-a arătat cam tot ce are de oferit, vrei să mergi mai departe. Nu cred că mă voi întoarce în Cluj, probabil că voi merge tot mai departe, pentru că mă concentrez pe explorare și descoperire, dar, deocamdată, încă mai am de învățat lucruri aici.

Î: Care a fost momentul în care ai simțit că actoria e pentru tine?

R: O să am un răspuns clișeic, dar încă de când eram mică. Stăteam foarte mult timp singură în casă și, neavând frați sau surori, trebuia să-mi găsesc o ocupație. Aveam televizor, dar începusem să mă plictisesc să mă uit la desene, așa că am început să am prieteni imaginari. Am început să am dialoguri cu ei, să dramatizez, să mă joc cu ei și asta s-a transformat în actorie.

În copilărie eram întrebată „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” și răspunsul meu era mereu actriță, cântăreață și dansatoare. Pentru ultimele două am înclinații, doar că nu am un talent deosebit, cum au alți oameni. Mi se pare că trebuie să fie și puțin talent, ca apoi să vină și munca pentru a-i da sens. Totuși, de acolo a pornit ideea cu actoria și cumva mi-a rămas întipărit în minte și continuă să se manifeste.

Î: Ai cochetat și cu dansul?

R: Da, am colaborat cu Andreea Gavriliu în două spectacole de teatru-dans, mi-a plăcut foarte mult, dar în ultimii trei ani nu am mai activat pe zona asta deloc. Totuși, a fost ca o provocare, ca un antrenament pentru mine. Erau și fete de la coregrafie acolo și, evident, văzând nivelul și comparându-mă, am înțeles că pot depune efort în acest sens, dar nu o să ajung niciodată acolo și nici nu îmi doresc atât de mult, așa că am ales să mă concentrez pe ceea ce știu că pot potența la mine la maxim. Dacă mi se mai oferă ocazia să joc într-un spectacol de teatru-dans și aș putea fi la nivelul la care se cere, clar aș face-o, dar nu caut eu singură să fac asta.

Î: Teatru sau dans?

R: Actorie, nici nu se pune problema.

Î: În afară de teatru și dans, ce alte ramuri artistice te mai atrag?

R: Cel mai mult mă atrage filmul, pentru că mi se pare cel mai realist, onest, personal. Și teatrul are plusurile lui, trebuie să fii prezent 100% și să participi la acest transfer de informație și emoție și e frumos. Aplauzele sunt cel mai puternic drog și simt că dăruiesc ceva și are sens, dar, mai bine spus, simt că eu am un sens.

Performance-ul mă atrage mult și mă inspiră și orice ține de pictură, sculptură, design interior sau arhitectură. Mă inspiră foarte multe lucruri în diferite momente, nu mă duc neapărat într-un loc ca să caut inspirație, pur și simplu se întâmplă să apară.

Î: Ce faci când nu faci teatru?

R: Fac video poetry. Am început în pandemie, când făcusem un performance în Bruxelles și de acolo m-am inspirat foarte mult, din galerii și event-uri. Odată ce s-au închis teatrele, a trebuit să rămân cumva în zona asta creativă, să o dezvolt, așa că am început să fac video poetry. Până acum, am aproximativ 40 astfel de poezii, care pot fi găsite pe Instagram sau pe Vimeo, în care pornesc în principal de la chestii personale, în special subiecte care mă interesează foarte mult: spațiu, memorie, corp, amintire. 

Am învățat să și editez între timp, iar acum pot petrece și 5-6 ore făcând asta și este chiar relaxant, pe viitor îmi doresc să fac un spectacol performativ în care să integrez aceste video poeme.

Î: Ce schimbări s-au produs odată cu pandemia în cariera ta?

R: Am fost speriată, evident, pentru că aveam 5 spectacole care brusc nu s-au mai jucat, nu am mai fost colaborator la niciun teatru, deci, practic, am rămas fără job. Lucrul care m-a ținut într-un loc bun din punct de vedere mental a fost video poetry-ul, dar fost greu, pentru că părea că această perioadă nu se mai termină și nu știam cum va fi odată ce ne vom reîntoarce la teatru. A fost foarte greu și să nu am un program, m-a afectat mental să mă trezesc în fiecare dimineață singură, fără vreo direcție.

Totuși, sunt recunoscătoare că am avut acest timp să scriu, să învăț să editez, să mă gândesc la mine și să învăț să pun asta într-un sens artistic, astfel încât să rămân conectată cu oamenii.

Î: Care sunt oamenii care te-au inspirat?

R: Îmi place să citesc sau să mă uit la interviuri cu actori. Matthew Mcconaughey m-a inspirat în niște interviuri în care povestea despre cum a pus stop unor roluri de tipul „loverboy”, deoarece el își dorea ceva mai mult de atât. Doi ani nu a muncit deloc, dar apoi au început să vină și rolurile pe care el le căuta de fapt. Mi s-a părut un gest foarte curajos, este ceva la care aspir și eu și muncesc activ ca să fac lucruri care mă definesc, care sunt autentice pentru mine și care contează. 

Î: Ce înseamnă teatrul pentru tine?

R: E locul acela de joacă în care pot să fiu sinceră, autentică și pot să ofer ceva și să primesc ceva înapoi. Cuvintele care îmi vin în minte când mă gândesc la teatru sunt: personal, adevăr, emoție, viață, transfer, legătură.

Î: Care este piesa preferată în care ai jucat?

R: Cea menționată mai devreme, „10 ani mai târziu”, pentru că îmi place foarte mult rolul pe care îl am acolo. Mi se pare că este important să existe roluri feminine puternice, care au ceva de spus, iar acesta este unul dintre ele. Mereu vedem acest arhetip de bărbat puternic care vine în salvarea femeii, care, să fim serioși, nu are nevoie să fie salvată. Noi avem nevoie de spațiu să ne manifestăm, pentru că suntem destul de puternice de unele singure. Trebuie să existe un echilibru și o asumare la nivel colectiv care să recunoască atribuțiile femeii, puterea și valoarea ei atât în viață, cât și în artă.

Î: Ce sfat le-ai da celor care sunt la început de drum?

R: Să nu îți fie frică de penibil. Să ai încredere și curaj, pentru că lumea are oricum păreri diferite și n-o să placi tuturor, dar important e că vor fi oameni care vor rezona cu tine indiferent de asta.

Î: Ai schimba ceva la teatrul românesc?

R: Roluri puternice feminine și vizibilitate pentru femei, prin actrițe și regizori. Nu anulez nicidecum importanța masculină, ci din contră, se duc mână în mână și ar trebui să existe un echilibru.

Cred că oamenii nu mai vin la teatru pentru că nu avem o strategie de marketing bună, ea fiind bazată mai degrabă pe ceva bătrânicios, care nu atrage. Ar fi nevoie și ca spectacolele să se alinieze cu Vestul, care e mai fresh și îmbină mai multe arte, practic să fie mai actuale. Să vizeze problemele reale ale societății contemporane, care să fie relevante acum. Tocmai asta îmi place și la Godot, pentru că aici abordăm niște subiecte care chiar pot avea un impact.

Î: Ai avea un mesaj pentru publicul Serilor Teatrului Studențesc?

R: Enjoy it, distrați-vă!

Did you like this? Share it!

0 comments on “Interviu Ana-Maria Pop

Leave Comment