Interviu Ana-Maria Popz

Î: Cine este Ana-Maria Pop?

R: Clasica întrebare… Eu sunt Ana, m-am născut în Cluj, am 28 de ani, iar ca profesie sunt actriță, dar mă îndrept și spre zona de performance. Ca om, ca fiecare dintre noi, sunt o persoană cu pasiuni, cu visuri, cu dorințe, cu frici, cu anxietăți, cu țeluri și încerc în fiecare zi să mă duc cât mai mult înspre fiecare loc pe care vreau să-l ating, cu pași mici, dar siguri. 

Sunt foarte importanți acești pași (fie ei și mici), pentru că viața sau împrejurările oricum te scot din acea zonă de stagnare, fiind ca un circuit al naturii. Lucrurile se schimbă: e primăvară, mai apoi vine vara, toamna, pe urmă iarna … Eu cred că legile universale ale naturii se aplică și oamenilor, așa că poți să-ți iei un timp să fii blocat și să te deblochezi abia atunci când simți că ești pregătit să faci asta, cu blândețe și încredere, alături de oamenii care te sprijină. Este o parte din viață prin care trecem cu toții, dar contează cum îmbrățișăm aceste circumstanțe și cum alegem să evoluăm din punct de vedere emoțional, mental sau psihologic. Pe scurt, se numește maturizare. Poate să pară puțin dură, dar este necesară și consider că poate oferi multă libertate și încredere.

Î: Ce te-a convins să vii în București?

R: Am făcut licența la Cluj pe o anumită tehnică teatrală, dar mi-am dat seama că nu era suficientă pentru mine și aveam nevoie să mă dezvolt și în altă zonă, mai personală, legată de realismul psihologic. Așa că am venit la București, am intrat la Master și am rămas aici. Acum joc la Teatrul Godot, care s-a redeschis anul trecut, și am o echipă foarte frumoasă, cu niște actori superbi: Vlad Brumaru, Cătălina Mihai (care este colaborator aici într-un spectacol), Vladimir Purdel, Andrada Fuscaș, Ana Radu, David Drugaru și Vlad Popescu. Chiar acum, de curând, am scos o premieră: „10 ani mai târziu”, în cadrul căreia am fuzionat foarte bine. Sunt mândră de spectacolul acesta și îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni.

Revenind la întrebare, a fost greu la început, pentru că Bucureștiul este foarte diferit de Cluj. Toată lumea mă întreba de ce am făcut această alegere, iar răspunsul este că odată ce ai stat foarte mult într-un anumit loc, l-ai cunoscut și ți-a arătat cam tot ce are de oferit, vrei să mergi mai departe. Nu cred că mă voi întoarce în Cluj, probabil că voi merge tot mai departe, pentru că mă concentrez pe explorare și descoperire, dar, deocamdată, încă mai am de învățat lucruri aici.

Î: Care a fost momentul în care ai simțit că actoria e pentru tine?

R: O să am un răspuns clișeic, dar încă de când eram mică. Stăteam foarte mult timp singură în casă și, neavând frați sau surori, trebuia să-mi găsesc o ocupație. Aveam televizor, dar începusem să mă plictisesc să mă uit la desene, așa că am început să am prieteni imaginari. Am început să am dialoguri, să mă joc cu ei și asta s-a transformat în actorie.

În copilărie eram întrebată „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” și răspunsul meu era mereu actriță, cântăreață și dansatoare. Pentru ultimele două am înclinații, doar că nu am un talent deosebit, cum au alți oameni. Mi se pare că trebuie să fie și puțin talent, ca apoi să vină și munca pentru a-i da sens. Totuși, de acolo a pornit ideea cu actoria și cumva mi-a rămas întipărit în minte și continuă să se manifeste.

Î: Ai cochetat și cu dansul?

R: Da, am colaborat cu Andreea Gavriliu în două spectacole de teatru-dans, mi-a plăcut foarte mult, dar în ultimii trei ani nu am mai activat pe zona asta deloc. Totuși, a fost ca o provocare, ca un antrenament pentru mine. Erau și fete de la coregrafie acolo și, evident, văzând nivelul și comparându-mă, am înțeles că pot depune efort în acest sens, dar nu o să ajung niciodată acolo și nici nu îmi doresc atât de mult, așa că am ales să mă concentrez pe ceea ce știu că pot potența la mine la maxim. Dacă mi se mai oferă ocazia să joc într-un spectacol de teatru-dans și aș putea fi la nivelul la care se cere, clar aș face-o, dar nu caut eu singură să fac asta.

Î: Teatru sau dans?

R: Actorie, nici nu se pune problema.

Î: În afară de teatru și dans, ce alte ramuri artistice te mai atrag?

R: Cel mai mult mă atrage filmul, pentru că mi se pare cel mai realist, onest, personal. Și teatrul are plusurile lui, trebuie să fii prezent 100% și să participi la acest transfer de informație și emoție și e frumos. Aplauzele sunt cel mai puternic drog și simt că dăruiesc ceva și are sens, dar, mai bine spus, simt că eu am un sens.

Performance-ul mă atrage mult și mă inspiră și orice ține de pictură, sculptură, design interior sau arhitectură. Mă inspiră foarte multe lucruri în diferite momente, nu mă duc neapărat într-un loc ca să caut inspirație, pur și simplu se întâmplă să apară.

Î: Ce faci când nu faci teatru?

R: Fac video poetry. Am început în pandemie, când făcusem un performance în Bruxelles și de acolo m-am inspirat foarte mult, din galerii și event-uri. Odată ce s-au închis teatrele, a trebuit să rămân cumva în zona asta creativă, să o dezvolt, așa că am început să fac video poetry. Până acum, am aproximativ 40 astfel de poezii, care pot fi găsite pe Instagram sau pe Vimeo, în care pornesc în principal de la chestii personale, în special subiecte care mă interesează foarte mult: spațiu, memorie, corp, amintire. 

Am învățat să și editez între timp, iar acum pot petrece și 5-6 ore făcând asta și este chiar relaxant, pe viitor îmi doresc să fac un spectacol performativ în care să integrez aceste video poeme.

Î: Ce schimbări s-au produs odată cu pandemia în cariera ta?

R: Am fost speriată, evident, pentru că aveam 5 spectacole care brusc nu s-au mai jucat, nu am mai fost colaborator la niciun teatru, deci, practic, am rămas fără job. Lucrul care m-a ținut într-un loc bun din punct de vedere mental a fost video poetry-ul, dar fost greu, pentru că părea că această perioadă nu se mai termină și nu știam cum va fi odată ce ne vom reîntoarce la teatru. A fost foarte greu și să nu am un program, m-a afectat mental să mă trezesc în fiecare dimineață singură, fără vreo direcție.

Totuși, sunt recunoscătoare că am avut acest timp să scriu, să învăț să editez, să mă gândesc la mine și să învăț să pun asta într-un sens artistic, astfel încât să rămân conectată cu oamenii.

Î: Care sunt oamenii care te-au inspirat?

R: Îmi place să citesc sau să mă uit la interviuri cu actori. Matthew Mcconaughey m-a inspirat în niște interviuri în care povestea despre cum a pus stop unor roluri de tipul „loverboy”, deoarece el își dorea ceva mai mult de atât. Doi ani nu a muncit deloc, dar apoi au început să vină și rolurile pe care el le căuta de fapt. Mi s-a părut un gest foarte curajos, este ceva la care aspir și eu și muncesc activ ca să fac lucruri care mă definesc, care sunt autentice pentru mine și care contează. 

Î: Ce înseamnă teatrul pentru tine?

R: E locul acela de joacă în care pot să fiu sinceră, autentică și pot să ofer ceva și să primesc ceva înapoi. Cuvintele care îmi vin în minte când mă gândesc la teatru sunt: personal, adevăr, emoție, viață, transfer, legătură.

Î: Care este piesa preferată în care ai jucat?

R: Cea menționată mai devreme, „10 ani mai târziu”, pentru că îmi place foarte mult rolul pe care îl am acolo. Mi se pare că este important să existe roluri feminine puternice, care au ceva de spus, iar acesta este unul dintre ele. Mereu vedem acest arhetip de bărbat puternic care vine în salvarea femeii, care, să fim serioși, nu are nevoie să fie salvată. Noi avem nevoie de spațiu să ne manifestăm, pentru că suntem destul de puternice de unele singure. Trebuie să existe un echilibru și o asumare la nivel colectiv care să recunoască atribuțiile femeii, puterea și valoarea ei atât în viață, cât și în artă.

Î: Ce sfat le-ai da celor care sunt la început de drum?

R: Să nu îți fie frică de penibil. Să ai încredere și curaj, pentru că lumea are oricum păreri diferite și n-o să placi tuturor, dar important e că vor fi oameni care vor rezona cu tine indiferent de asta.

Î: Ai schimba ceva la teatrul românesc?

R: Roluri puternice feminine și vizibilitate pentru femei, prin actrițe și regizori. Nu anulez nicidecum importanța masculină, ci din contră, se duc mână în mână și ar trebui să existe un echilibru.

Cred că oamenii nu mai vin la teatru pentru că nu avem o strategie de marketing bună. Ar fi nevoie și ca spectacolele să se alinieze cu Vestul, care e mai fresh și îmbină mai multe arte, practic să fie mai actuale. Să vizeze problemele reale ale societății contemporane, relevante acum. Tocmai asta îmi place și la Godot, pentru că aici abordăm niște subiecte care chiar pot avea un impact.

Î: Ai avea un mesaj pentru publicul Serilor Teatrului Studențesc?

R: Enjoy it, distrați-vă!

Interviu Mircea Anghel

Î: Bună, Mircea! Pentru început, aș dori să te prezinți puțin.

R: Bună, Bianca! Numele meu este Mircea Anghel, sunt cât se poate de prietenos, am 32 de ani, sunt absolvent de regie de teatru, din cadrul UNATC București și am ajutat câteva grupuri de adolescenți în cariera lor artistică.

Î: Să vorbim puțin despre meseria ta de regizor. Cum ai ales să fii regizor, cum ai ajuns aici?

R: Meseria mea care n-a putut fi practicată un an de zile din cauza pandemiei. Am vrut să fiu actor! Am dat opt ani la actorie, an după an, an după an… N-am intrat și într-o bună zi mi-am dat seama că îmi place să fac tot, iar regizorul face TOT, însemnând că dă direcția spectacolului. Eu vin și dau o direcție, treaba voastră mai departe este să umpleți, sa faceți, să repetați, dar regizorul este cel care dă direcția scenografică, chiar dacă lucrează cu un scenograf. Acesta povestește ce vrea să se întâmple, cum vrea, de ce vrea, pentru cine, multă muncă, dar e frumoasă. Mi-am dat seama că asta îmi place să fac și ce să vezi, am intrat la regie și am avut o întâlnire senzațională cu profesorii de acolo.

Î: La ce te gândești când auzi cuvântul „teatru”?

R: La oameni! Mi se pare că teatrul asta trebuie să facă, să lege oamenii și ar trebui să existe aceste întâlniri între oameni indiferent că vorbim despre întâlniri între profesioniști sau între profesioniști ș spectatori, teatrul ar trebui să fie liantul și să creeze aceste ocazii.

Î: Ai un film sau o piesă de teatru care te-au inspirat foarte mult?

R: Am multe piese care m-au inspirat foarte mult și multe filme care încă mă inspiră pentru că mă uit, dar piesa fundamentală care cumva mi-a schimbat viața și de la care am plecat spre drumul acesta al regiei este „Steaua fără nume” scrisă de Mihail Sebastian și dictonul meu preferat este „Nicio stea nu se abate niciodată din drumul ei” și am crezut că ce mi-e scris în frunte, mi-e pus și au fost trei ani de facultate foarte grei, dar acum mă văd întro perioadă bună, în care tot apar proiecte, construim grupuri împreună și e fain.

Î: Cum construim aceste grupuri?

R: Am avut această minunăție de întâmplare care a durat din decembrie, până la începutul lui aprilie și ne găsesc oamenii pe pagina noastră de YouTube „Arată Artă” și am avut acest eveniment „Live Nights”, întâlniri sâmbătă de sâmbătă, unde am descoperit artiști dragi sufletului nostru, am lucrat cu ei, s-au cântat peste 80 de piese , neam întâlnit acolo și cei care nu au văzut pot urmări totul pe YouTube, Facebook sau chiar TikTok.

Î: Ce persoane te-au marcat pe tine în drumul acesta?

R: În întâlnirea fizică, proful Claudiu Goga, e marea mea întâlnire. Mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc și cu Ducu Darie, dar din păcate când trebuia să ia clasă la master a plecat Sus să lucreze cu alți actori uriași cu care a lucrat, săși întâlnească tatăl. Am învățat foarte multe de la mulți regizori din afară, am citit poeticile, iar Stanislavski stă la baza a tot ceea ce încerc să fac, să psihologizez cât mai mult relațiile, indiferent că vorbim de teatru sau de spectacol total,  în zona aceasta în care încerc să mă duc de ani de zile și pe care simt că am prins un drum. Nu e doar despre teatru, teatrul e el, dar în jurul teatrului poți să faci evenimente mari, spectaculare, care să își pună amprenta diferit de teatru, chiar dacă drumul este același. Mi se pare că acest lucru e puternic, într-o lume în care cumva teatrul a murit și care trebuie reinventat, care trebuie adaptat și cu care trebuie să vedem ce căutăm să facem.

Î: Ce ai schimba tu la teatru? Sau ce îți place și ce nu îți place în acest moment?

R: Nu știu dacă sunt în măsură să spun. Îmi place că încă mai sunt oameni care iubesc teatrul și care îl fac cu sufletul și cred că de acolo trebuie să plecăm. Mi se pare că neam pierdut identitatea teatrală, dacă ar fi să vorbești despre teatru, ar trebui vorbit despre teatrul anilor 70, anilor 80, al realizărilor Teatrului Bulandra, foarte puternic în anii 70, Teatrul Mic, puternic în anii 80, niște spectacole mari care s-au construit în perioada respectivă de Liviu Ciulei, de Lucian Pintilie, de Cătălina Buzoianu. Dacă venim astăzi, avem câțiva regizori care încearcă, dar nu mai avem o direcție și o unitate. Înainte știai, la Teatrul Bulandra se făcea ceva, la Teatrul Mic se făcea ceva, la Teatrul Nottara se făcea altceva. Acum toată lumea încearcă să facă orice, cu mici excepții. Trebuie să spun că eu sunt fan Teatrul Mic și a ceea ce s-a reușit să se facă acolo. Sunt fan Teatrul Metropolis, în ideea în care se întâmplă multe evenimente de calitate și cam atât din București. Se mai întâmplă spectacole bune la Comedie, se mai întâmplă și la Național, dar sunt întâmplări, din păcate și din cauză că nu văd o direcție, de exemplu: eu vreau să văd teatru realist, noi vrem să facem teatru suprarealist, noi vrem teatru manifest, adică să existe o direcție și să știi că te duci la un teatru pentru o anume ramură. La Teatrul Național da, așa ar trebui, să se facă de toate, dar uite, Teatrul Mic e un exemplu pentru mine, s-au dus pe o zonă de texte mari, pe o zonă de texte serioase, puternice, cu impact emoțional, cu mesaj puternic, cu poveste, acolo e o altă lume, acolo simt cumva ultima fărâmă. Și la Teatrul Bulandra, desigur, spectacolele vechi, care s-au făcut pe timpul lui Ducu Darie.        

Î: Cum vezi tu teatrul peste 10 ani?

R: N-am nicio idee! Cred că o să ne punem ochelari, o să ne uităm de acasă și o să fie un fel de teatru pe Netflix… Practic, dispare noțiunea de teatru. Teatrul se întâmplă aici și acum, se întâmplă o singură dată, energiile se întâmplă numai în seara spectacolului, nu mai sunt la fel în altă seară și mi-e greu să văd o lume fără asta. Nu-l văd sub nicio altă formă, pentru că așa cum spuneam, teatrul trebuie să se întâmple aici, acum, în forma fizică. Eu, spectator, te privesc pe tine, actor. Trebuie să trăim emoția și să meargă de la un spectator la altul. E un schimb de energii! Nu putem să facem teatru la TV, că nu mai e teatru.

Î: Dar ce ai alege între teatru și film?

R: Toată viața voi alege teatru, dar asta nu înseamnă că nu iubesc filmul și mi-ar plăcea să fac film. Ăsta e un anunț public pentru cei care vor! Dacă sunt regizori de film… Cristi Puiu, de exemplu, dacă se uită la STS, îl anunț că mă înscriu la casting! Vreau să fac și film în calitate de actor. Am câteva reel-uri și pot să vi le trimit!

Î: Minunat! Trupa noastră de teatru este mereu aici și am primit foarte multe sfaturi de la tine, dar sunt foarte mulți tineri care au nevoie de niște sfaturi la început de drum în lumea asta artistică.

R: Sfaturi ca sfaturi, dar de câte ori am zis același lucru de milion de ori… Uite, o problemă mare e că nu mai sunt mentori. Mentorul nu e ăla care stă pe un soclu și la care te uiți dumnezeiește, ci e ăla care vine lângă tine și care încearcă să te înțeleagă, să te asculte. să-ți explice, să nu te mintă, să vorbească cu tine, să fie mai deștept decât tine, iar tu să ai încredere în el și să te poți baza pe el. Un sfat pe care aș putea eu să-l dau eu, dar nu știu dacă e neapărat un sfat, că nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, sunt un nimeni, dar cred că m-aș bucura foarte tare, cum vă spun și vouă, dacă am face chestiunile alea care țin de zero talent și care ne-ar schimba viața, în sensul în care le spun: „Haina se pune în cuier!”, „Aruncăm resturile după ce mâncăm!”, „Venim la timp la repetiții!”, „Învățăm textul pentru repetiții!”, „Suntem serioși!”, „Când avem o problemă încercăm s-o vorbim și s-o rezolvăm!”, lucruri care țin de o viață normală, practic, dar care astăzi sunt din ce în ce mai greu de găsit, din păcate, pentru că e haosul ăsta și alergătura asta după nimic, încât pierdem din vedere lucrurile care fac diferența. Dacă îți pui lucrurile la loc, nu mai ajungi peste șapte zile să-ți amintești că ai de făcut treabă. E atât de simplu… Și atunci am fi mai relaxați. În plus, ce vă zic și vouă mereu: „Muncă, muncă și iar muncă!”, că e cea mai importantă.

Î: Crezi că mai mult contează munca decât talentul?

R: Da, clar. Eu cred foarte mult în proces și în ce poți să scoți la repetiție, chiar dacă ești mai puțin talentat. Un om talentat fără repetiție are sclipiri, dar un om mai puțin talentat care muncește are meșteșug. Meșteșugul stă la baza artistului, de fapt, că știi să faci. Eu, ca regizor, am învățat meșteșug. M-au terminat profesorii mei, au curățat din mine tot ce era reușit și m-au învățat un meșteșug, iar eu acum știu când îmi fac analiza ce vreau să spun, de ce vreau să spun, care este povestea, ce înțeleg printr-un anumit lucru… Toată analiza regizorală pe care o fac, că nimic nu e întâmplător și tot ce se vede e pus cu atenție și gândit. Dacă am face asta și am munci mai mult și mai concret, cred că ne-ar face bine.

Î: Eu cred că se poate!

R: Nu știu. Eu cred că dacă s-ar fi putut și ar fi fost atât de ușor, lumea asta ar fi arătat altfel. N-am mai fi auzit de oameni care și-au cumpărat diplomele de licență și alte lucruri de genul ăsta. În același timp, există și excepții, pentru că voi sunteți exemplul viu, dar voi aveți vreo cinci ani în spate de stat cu mine și chiar și acum ne mai ciondănim și mai sunt lucruri pe care nu le respectați, dar știți că vine nebunul și că trebuie să fie lucrurile la locul lor. De aia arătați atât de bine, de aia vă auziți atât de mine și de aia proiectele în care sunteți voi implicați sunt diferite și n-au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă pe planeta Pământ în momentul de față.

Î: Ai un mesaj pentru concurenții noștri, pentru jurați, pentru Serile Teatrului Studențesc?

R: Mergeți la teatru! Mă bucur din toată inima că se întâmplă acest eveniment, căci avem nevoie de teatru mai mult ca oricând și avem nevoie de spectatori, de participanți, de actori, de actanți, de regizori, de scenografi și să învățăm. Dacă pe mine m-a învățat ceva important această pandemie sau, mai bine zis, mi-a dovedit că cel mai important lucru nu este gloria, nu e succesul, ci puterea noastră de a îndura. Sunt convins de acest lucru și important este procesul, nu succesul, că ăla vine dacă va fi să vină. Dacă nu, aia e. Dar dacă muncim bine, aia ne rămâne. Ne rămâne și ritmul, și fluxul, și responsabilitatea și ne transformă în niște oameni mai buni, sper!

Interviu – Mara Oprea

Î: Care crezi că este diferența dintre teatru și film?

R: Unul dintre multele lucruri interesante pe care mi le-a spus profesorul meu de actorie, când am intrat în această lume a televiziunii, înconjurată de camere de filmat și am început să mă confrunt cu probleme pe care nu le întâlnisem până atunci pe scenă a fost: „Ai grijă să nu le confunzi, să nu crezi că sunt la fel.” Se referea bineînțeles la teatru și la film. Sunt multe diferențe, prima fiind legată de toate aspectele ce țin de mimică, gesturi, tonul și volumul vocii. Pe ecran se vede tot. De la cel mai mic gest de nesiguranță, care poate să denote și faptul că nu ești concentrat în secvență, până la cea mai bună reacție naturală și autentică. La teatru este cu siguranță diferit, deoarece este important să fii auzit și de spectatorul din ultimul rând și mișcarea scenică este mult mai amplă față de mișcarea restricționată de semnele între care trebuie să te încadrezi și limitele cadrului pregătit pentru filmare. Experiențele trăite de ambele părți sunt complet diferite și trăirile sunt intense indiferent dacă joci în fața unei săli de spectacol, sau în fața unei camere de filmat. 

Î: Ce crezi că trebuie schimbat la teatrul românesc? Consideri că îi lipsește ceva?

R: Multă lume spune că urmează să se sfârșească această „eră a teatrului”, dar eu nu sunt de aceeași părere. De vreme ce odată cu pandemia, oamenii au devenit foarte interesați de spectacolele online și și-au cumpărat bilet pentru o experiență virtuală, doar de dragul artei, înseamnă că există o mare nevoie de teatru. Ar putea să existe mai multă deschidere spre acceptarea scrierii și dramaturgiei noi și a formelor de reprezentare asociate. Tinerii artiști sunt o inspirație și așa cum vremurile se schimbă și spectatorii și nevoile lor se schimbă. Întotdeauna am considerat că teatrul reflectă evoluția societății încă de la bun început.

Î: Care este sfatul pe care l-ai da celor la început de drum?

R: Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată și pe care vreau să-l împărtășesc mai departe a fost: „Trebuie să ai maximă încredere în tine că poți să faci lucrul pe care ți-l dorești.”. Spun acest lucru pentru că am experimentat pe propria piele. De foarte multe ori, la filmări și în teatru am fost pusă în situația de a plânge pentru că așa cerea scenariul. Pot spune că această capacitate mi-am dezvoltat-o recent, dar nu ar fi fost posibilă dacă nu aș fi crezut în mine de fiecare dată. Când ai în spate o  echipă întreagă care așteaptă să plângi, se creează o presiune foarte mare, iar concentrarea și încrederea sunt foarte importante. 

Î: Cum te-a dezvoltat pe tine teatrul?

R: Teatrul te învață cum să fii atent și la alții nu doar la tine. Experiența teatrului în viața mea a schimbat foarte multe aspecte pentru mine, de la viziunea mea asupra lumii, până la a-mi controla și conștientiza propriile limite și a-i înțelege mai bine pe ceilalți. Meseria asta cere anumite compromisuri uneori, atât pe plan personal, profesional, cât și financiar. Dacă joci un rol de lungă durată, într-un film sau serial de exemplu, nu poți mereu să ai programul pe care ti-l dorești, de multe ori trebuie să ți-l adaptezi în funcție de filmări, nu poți să îți schimbi înfățișarea, trebuie să ai grijă de sănătatea ta și a colegilor, pentru a nu compromite filmările. Nu poți să faci întotdeauna ce îți dorești. Actoria e o meserie care cere sacrificii.  

Î: Ce impact a avut pandemia asupra ta și a carierei tale?

R: Eu am învățat să-mi gestionez timpul de mică pentru că toată viața mea a fost plină de activități diverse. Când eram elevă, mergeam și la balet (timp de 11 ani) și la pian (8 ani). Pot spune că nu regret că am mai puțin timp „liber”, pentru că mi-l ocup făcând ce-mi place, fiind pe platoul de filmare sau la facultate (online sau fizic). Muzica și dansul vor face parte totdeauna din viața mea, deși acum mă concentrez pe actorie. Faptul că o perioadă Facultatea de Actorie s-a desfășurat în mediul online din cauza pandemiei, nu a fost chiar un impediment pentru mine, deși îmi părea rău, dar, eu filmând atât de mult pentru serialul „Adela”, am putut să mă descurc mai ușor cu amândouă. Fiind organizată de mică, nu mi s-a părut atât de greu să le fac pe toate. 

Î: Dacă ai putea călători în viitor 10 ani, ce ai vrea să vezi prima dată?

R: Cred că aș fi curioasă sincer să văd ce decizii am mai luat în viață și dacă am vreun regret. E important pentru mine să știu că am făcut tot ce ține de mine și tot ce stă în puterea mea pentru a fi împăcată cu evenimentele din viața mea. 

Î: Care a fost prima ta experiență cu teatrul?

R: De mică am mers la cursuri și activități artistice: am făcut balet timp de 11 ani și am dansat pe scena ONB și alte scene internaționale, la Școala de Muzică am luat lecții de pian 8 ani și am mers la concursuri, am făcut și puțin canto și am mers și la Compania de Teatru pentru Copii și Adolescenți a d-nei Mirela Dragu. Îmi aduc aminte că, în clasa I, profesorul de teatru de la școală a vrut să aleagă fata pentru rolul Albei ca Zăpada și ne-a pus pe toate fetele din clasă să spunem o replică și s-a oprit la mine, alegându-mă pentru acest rol. Facultatea de Teatru a venit ca o încununare și ca o ocazie pentru a-mi folosi toate abilitățile pe care le-am exersat de-a lungul timpului și așa am realizat că am făcut cea mai bună alegere. Poate că mă văd făcând și altceva, dar în niciun caz cu aceeași plăcere și satisfacție cu care practic actoria. 

Î: Ce faci atunci când nu ești la repetiții pentru serialul „Adela”?

R: Dacă nu sunt la repetiții, cel mai probabil sunt la facultate, alături de colegii mei sau în vacanță. Îmi place să călătoresc în locuri care să mă inspire și să îmi ofere noi experiențe. Cred că vacanțele sunt cel mai frumos cadou pe care ni-l putem oferi. Îmi place să investesc în mine în moduri diverse, citind cărți prin care să îmi îmbunătățesc viața pe cât mai multe planuri. De exemplu, unul dintre citatele după care am început să mă orientez de ceva vreme spune că: “Modul în care își trăiesc oamenii viața este rezultatul poveștii în care ei cred despre ei înșiși” (Les Brown) și că viața e așa cum ne-o construim noi, că avem puterea de a face alegeri care ne influențează viața în mod direct. 

Î: De ce crezi că tinerii nu mai aleg teatrul ca o modalitate de a-și petrece timpul liber?

R: Sincer, îmi doresc să nu cred că acest lucru este adevărat, dar în același timp depinde foarte mult și de preferințe și de mediul în care crește și se dezvoltă fiecare. Reperele sunt foarte importante. În contextul în care viața mea la momentul actual se învârte în jurul filmărilor și al facultății, sunt mereu înconjurată de oameni care își doresc să meargă la teatru și își dedică toată energia pentru această meserie nu am timp să mă gândesc că mai sunt și oameni în lume care se simt bine făcând cu totul alte lucruri. Sunt multe motive pentru care tinerii nu mai aleg teatrul, pe unul dintre ele chiar l-am menționat mai sus și acela că spre deosebire de cinema, sau orice alt loc, teatrul poate că nu s-a adaptat suficient nevoilor generației actuale

Î: Cum a apărut oportunitatea de a juca un rol într-un serial românesc?

R: Nu mă așteptam „să mi se deschidă o ușă” atât de devreme, chiar din primul an de facultate și, odată cu această oportunitate, multe lucruri din viața mea au căpătat foarte mult sens și am devenit recunoscătoare pentru toate orele pe care le-am petrecut investind în mine. Am auzit de casting-ul pentru serial întâmplător și m-am dus neștiind prea multe detalii. Am fost foarte bucuroasă pentru că am avut mai multe zile de casting în care am fost pusă în fel de fel de situații scenice în care trebuia să plâng în hohote, să țip și multe alte provocări. Nu cred că o să uit niciodată cuvintele doamnei producător Ruxandra Ion, pe care le-a rostit la finalul casting-ului: „Avem protagoniști!!”. Cred că a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Am fost extrem de fericită și mă bucur că debutez în această meserie cu un rol principal, care mă face să fiu și mai ambițioasă.

Î: Te regăsești în rolul pe care îl joci?

R: De multe ori da și în același timp învăț destul de multe lucruri de la personajul meu: să văd partea bună în multe situații, să acord mai multe șanse oamenilor și să iert mai des.  „Adela” este o fată cu multe calități. Bunătatea și grija pe care le-o poartă celorlalți sunt două trăsături care o definesc. În ciuda mediului social din care provine, ea pare să fie din o cu totul altă lume. Chiar dacă cei din jur fac tot posibilul să îi îngreuneze viața, ea își păstrează căldura, bunătatea, respectul și iubirea față de ei. Este o fată puternică, deși suferă mult. Faptul că este atât de bună și rar are momente în care ripostează, este uneori foarte frustrant. Am avut clipe în care îmi doream să se enerveze și ea, să țipe, să fie mai îndrăzneață, ceea ce se și întâmplă până la urmă.

Î: Cum crezi că se vor raporta românii la teatru în următorii 10 ani? / Sau cum ai dori să se raporteze?

R: Sper să fie mai deschiși, să se bucure de multitudinea de experiențe și de trăiri care apar atât pentru actori, cât și pentru spectatori. Îmi doresc să se investească mai mult în teatre, să existe mijloace necesare astfel încât să îndeplinească nevoile punerii în scenă a oricărui spectacol. De asemenea, cred că generația actuală promite multe, iar oamenii vor avea o relație promițătoare cu teatrul, deoarece lumea s-a schimbat foarte mult, la fel și activitățile oamenilor. Acum îți dedici mai mult timp pentru a investi în tine.  

Demnitate

„Dignitas” – un cuvânt care, deși nu are o traducere certă, reprezintă totul. Termenul ce corespunde, în limba română, cuvântului „demnitate”, reprezintă lucrul cel mai de preț pe care un om îl are de oferit, conform mentalității Romei Antice.

Acest lucru este menționat și de Victor, personaj reprezentat de către Marius Manole, în dialogul pe care îl poartă cu prietenul, dar și partenerul său politic, Alex, adus pe scenă de către Șerban Pavlu, în cadrul spectacolului „Demnitate”, realizat în regia lui Ignasi Vidal.

Spectacolul are în prim plan dialogul dintre Victor și Alex, doi vechi prieteni și parteneri politici. Acesta constă în schimburi de replici care escaladează rapid pe parcursul piesei. Decorul minimalist, realizat de Bogdan Amarfi, corespunde cu subiectul aparent simplu al piesei, dar totodată este în contrast cu tumultul de emoții prezentate cu succes de către cei doi actori.

Ceea ce mi-a atras atenția pe parcurs este discrepanța dintre tipologiile celor două personaje, care au pornit la drum cu același scop, de a schimba lumea, dar care pe parcurs au urmat căi diferite. Alex, politicianul entuziast și corupt, care ajunge să-și piardă familia din cauza dedicării în partid este foarte diferit de Victor, care reprezintă un politician realist, conștient de defectele partidului și a cărui conștiință îl determină să se retragă din politică. 

O altă manieră prin care tipologiile celor doi parteneri se deosebesc este felul în care aceștia abordează discuția: Alex nu își ocupă locul pe scaun o mare parte din piesă, deoarece energia cu care abordează discuția scoate la iveală firea lui agitată, care îl determină să reacționeze impulsiv în anumite situații. În același timp, Victor abordează cu calmitate discuția, chiar și atunci când acesta descoperă că partenerul său l-a trădat. Cu toate acestea, nu eșuează să-și exprime dezamăgirea atunci când reușește să transmită publicului problemele societății noastre corupte, prin intermediul unui monolog cu un puternic impact asupra publicului.

Și Șerban Pavlu reușește să transmită un mesaj publicului atunci când, întrebat de Victor de ce dorește să fie ales prim ministru, Alex răspunde: „Am simțit că pot schimba lumea.”, replică ce stârnește amuzamentul partenerului său.

De menționat este că, în ciuda aparențelor, regizorul Ignasi Vidal nu a dorit ca textul să aibă în prim plan probleme politice, ci a vrut să scoată în evidență parcursul unei prietenii separate de idealuri diferite.

Piesa a avut un puternic impact asupra mea încă de la început. Prezența celor doi actori au acaparat scena dinainte ca aceștia să înceapă să-și prezinte replicile. Pe parcurs, intensitatea emoțiilor a crescut semnificativ atunci când vocile actorilor umpleau sala și îți luau respirația.

Pentru a trăi cu adevărat piesa, trebuie să fii prezent, deoarece oricâte cuvinte aș avea pentru această piesă, niciodată nu vor exprima în totalitate ceea ce vreau să vă transmit. Așadar, dacă dorești să fii la curent cu urmatoarele apariții pe scenă ale celor doi actori, urmărește pagina de facebook și site-ul teatrului Avangardia și bucură-te de emoții autentice.

Regie: Ignasi Vidal

Distribuție: Marius Manole și Șerban Pavlu

Decor: Bogdan Amarfi

Lumini: Dan Bujor

Costume: Adina Buzatu

Traducere: Mihaela Stanca

Cronică redactată de Enache Lucia

Membru Departament Educațional

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)

E Spectacol în Oraș!

Culoare, vibrații muzicale, scene teatrale, toate contopite într-o peliculă ce renaște. Pe scenă nu este vorba doar de aparență, ci despre tot conceptul de excentrism adus sub forma unui spectacol. Acestea sunt elementele pe care Teatrul de Revistă Constantin Tănase le oferă publicului său încă din perioada interbelică.

Piesa ,,E Spectacol în Oraș!” este o ocazie prielnică să privești fuziunea dintre diferite arii ale artei, precum muzica, dansul și teatrul. Încă de la început, poți observa un stil extravagant de interpretare scenică, pornind de la atmosferă, costume și terminând cu ipostazele în care sunt puși actorii. O să vezi cum acest spectacol este de fapt o reprezentare a sufletului oricărui artist, reinterpretat în fața tuturor, pe scenă. O să încep prin a îți sublinia faptul că atenția ți se va îndrepta inevitabil în trei direcții narative total diferite. De aici vei fi introdus subtil pe scena tuturor posibilităților.

Te invit inițial să îi cunoști pe pe Vasile Muraru și Valentina Fătu, care de altfel sunt și regizorii. Încă de la prima apariție pe scenă, aceștia instaurează zâmbetul, veselia, dar și diverse situații amuzante din viața de zi cu zi, de la începuturi și până în zilele noastre. Aici, fie că vorbim de regi, regine, social media sau o simplă vizită la doctor, toate acestea sunt puse într-o formă hiperbolică de amuzament. Toată lumea din oraș este entuziasmată să ajungă la acest spectacol plin de strălucire și culoare, dar oare totul este atât de perfect și inimaginabil?

Mai departe aș dori să te introduc în lumea celor trei personaje hazlii, interpretate de Eugen Cristea, Ortansa Stănescu și Miruna Birău sau mai bine zis băiatul, mama și soacra ce nu își mai găsesc nici calea spre spectacol, nici calea spre aeroport. În tot acest timp, când agitația este în plină desfășurare, nu va trebui să faci altceva decât să privești și să exersezi tehnici de relaxare, respectiv yoga, alături de Ana Maria Donosa. Fiind un act destul de interactiv, mai mult ca sigur vei avea impresia nu doar că te uiți la un spectacol, ci ești într-unul.

Punctul ce mie personal mi s-a părut unul inedit a fost faptul că pe lângă ideea de interpretare scenică, unde actorii aduceau mereu un surplus de tumult, de întrebări – ,,Unde e spectacolul?”, ,,Pe unde suntem?”, a fost introdus și spectacolul propriu-zis prin prisma cântecelor interpretate live. Alin Gheorghișan, Bianca Sîrbu Romanescu, Daniela Tănase, Radu Ghencea, Irina Ionescu sunt cei care o să te surprindă muzical într-un stil aparte. Totul a fost acaparat de o trupă de dans care alături de interpreții muzicali au oferit o întreagă paletă de culori. Aici putem să vorbim atât de culorile costumelor, ce nu aveau cum să nu iasă în evidență, dar și de pastelul oferit de cântecele care îți aduc aminte cu nostalgie de anii tinereții.

Concluzionând, așadar, amalgamul consistent pigmentat de sentimente, replici, instrumentație, coregrafie și poante, ,,E Spectacol în Oraș!” este clar un cadru ce merită văzut la Teatrul de Revistă Constantin Tănase! Dacă te-am făcut curios, găsești aici pagina care te poate introduce cu adevărat în noțiunea de spectacol.

Text și Regie: Vasile Muraru și Valentina Fătu

Muzica: Cristian Faur

Scenografie: Francesca Cioancă 

Coregrafie: Oana Cocârță

Cântă: Alin Gheorghișan, Bianca Sîrbu Romanescu, Daniela Tănase, Radu Ghencea, Irina Ionescu

Cu: Eugen Cristea, Ortansa Stănescu, Miruna Birău, Ana Maria Donosa, Vasile Muraru, Valentina Fătu

Cronică redactată de Firu-Baciu Irina

Membru Departament Educațional 

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)

Artă



Fie că vorbim de muzică, teatru sau tablouri, arta este pretutindeni. Dar ce este arta? Mai precis, care sunt limitele sale? Poate fi valoros un tablou alb cu câteva dungi subțiri transversale… albe?

Un vechi proverb spune că frumusețea se află în ochiul privitorului. Arta în sine nu valorează nimic, sunt doar culori ambigue pe o bucată de pânză – frumusețea ei constă în emoțiile pe care le stârnește în sinea privitorilor. Dar cine ar fi crezut că achiziționarea unui simplu tablou ar putea face să erupă atâtea emoții între trei vechi prieteni?

Comedia ,,Artă’’, scrisă de dramaturga Yasmina Reza, este o parabolă la adresa societății din zilele noastre. Deși, la prima vedere, spectacolul pare să se axeze pe dilema artei contemporane, acesta este doar un pretext pe care Yasmina Reza îl folosește pentru a construi trei personaje complexe – mai ales, relația alambicată și aparent fragilă dintre ele.

Serge, cumpărătorul infamului tablou, este ,,un băiat care a reușit în viață, medic dermatolog’’ și un avid amator de artă. Într-un gest aparent nebunesc, achiziționează acest tablou alb, marca Antrios, în valoare de treizeci și cinci de mii de euro. Șerban Pavlu, prin vocea sa de stentor, inspiră încredere în legătură cu propriile cunoștințe din domeniul artistic, fiind mândru de achiziția lui.

Prietenul său Marc, o fire mai pragmatică, rămâne stupefiat la auzul acestei vești: ,,e un căcat !”. Vlad Zamfirescu construiește un personaj anxios, sfidător și mereu nemulțumit. Tonul său are un iz batjocoritor, care denotă lipsa lui de deschidere. Marc respinge orice idee, orice trăire care nu se aliniază cu propria lui viziune a lumii.

Yvan, interpretat de Gheorghe Ifrim, reprezintă mediatorul dintre cei doi. Reprezentant comercial într-o papetărie, este un personaj umil și foarte tolerant. Acuzat că este ,,marele împăciuitor al speciei umane’’, comicul de situație reiese din contrastul atitudinii nonșalante a lui Yvan cu nervozitatea lui Marc.

Actorii formează un trio dinamic, exploziv și totuși foarte calm. Motivele de ceartă alternează, firele logice se schimbă în permanență – fiecare pare axat strict pe propriile nemulțumiri. Discursul de ,,bufon trist’’ a lui Yvan este pe atât de intens, pe cât este de efemer.

În final, Serge găsește un compromis: îi permite lui Marc să schițeze un schior caraghios pe tabloul alb cu dungi albe, semn că prietenia lor este mai valoroasă decât faimoasa operă de artă a lui Antrios. 

Stările se succed, se suprapun, se contopesc. Actorii își pun amprenta asupra personajelor prin inflexiunile vocii, prin ton, prin răbufniri spontane. Publicul, cufundat, reacționează în valuri de emoții. Monologurile ocazionale ale actorilor cu publicul schimbă cadența spectacolului și includ idei despre viață și despre actul creator. Dar nu vă speriați, căci aceste momente de reflexie sunt mereu înlocuite de un discurs umoristic, temele polemice fiind atinse doar la suprafață. 

Dacă vrei să treci și tu prin acest montagnes russes de emoții  sau dacă vrei să înțelegi adevăratul sens al cuvântului ,,artă’’, uită-te peste site-ul teatrului Bulandra pentru a vedea când sunt următoarele reprezentații ale piesei. 

Cu: Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim

Regie: Cristi Juncu

Scenografie: Cosmin Ardeleanu

Foto: Cosmin Ardeleanu

Traducerea: Violeta Popa


Cronică redactată de Alexandru Cristian Jugureanu

Membru Departament Educațional

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)

Un spectacol dumnezeiesc

Reduceți. Reciclați. Reutilizați. Această filosofie din ecologie a fost aplicată cu succes de echipa Teatrului Nou, care a reușit să transforme un service auto de 250 de metri pătrați într-o veritabilă sală de spectacole. Aceasta adăpostește și expoziții de artă, iar în prezent sunt expuse sculpturile inspirate din mituri realizate de Radu Tudor Panait.

În actuala stagiune, Teatrul Nou îți propune șase spectacole de teatru, care mai de care mai interesante, însă eu îți voi vorbi despre Un spectacol dumnezeiesc, în regia Iuliei Alexandra Neacșu și adaptată după David Javerbaum, a cărui premieră de pe Broadway l-a avut în rolul principal pe actorul Jim Parsons.

Pe parcursul lungii și strălucitei sale cariere, Dumnezeu Le-a văzut pe toate sau, mai bine spus, Le-a făcut pe toate. De la crearea Universului, la începuturile rasei umane,  până la câștigarea concursului Eurovision de către trupa Måneskin, Dumnezeu a luat parte, din împărăția Lui cerească, la toate evenimentele istorice importante. Însă acest lucru urmează să se schimbe, deoarece, supărat de anumite interpretări ale uneia dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale – Biblia, El decide să se pogoare pe Pământ alături de cei mai credincioși îngeri ai săi, Mihail și Gavril, pentru a clarifica nelămuririle și pentru a prezenta varianta nouă și actualizată a Celor zece porunci.

Un spectacol dumnezeiesc îți aduce în prim-plan un Dumnezeu umanizat (interpretat cu multă măiestrie de Cristian Ioniță), care se înfățișează în fața spectatorilor drept un  șmecheraș de cartier chel, cu puțină burtă și peste măsură de sarcastic, dar care știe să impună respectul cuvenit Atotputernicului.

 Talentul lui Cristian Ioniță constă în faptul că reușește să prezinte personajul printr-un mix de comedie și gravitate, fiind o prezență impozantă și sigură pe scenă, stâlpul principal al spectacolului. De asemenea, spontaneitatea și harul de a interacționa cu publicul sunt calități care îl recomandă drept un mare actor, acesta reușind să transforme o situație jenantă – întârzierea unui spectator – într-o fază hazlie pentru restul publicului, fără să perturbe firul narativ sau să iasă din personaj.

 Alături de acesta se află actorii Mihai Bercaru și Eduard Cîrlan, care le dau viață arhanghelilor Mihail și Gavril, dar și altor personaje biblice. Mihail sau Mihăiță, cum îl alintă Dumnezeu, este mâna dreaptă a Acestuia, o prezență caldă, prietenoasă, pe alocuri înflăcărată. În schimb, Gavril este cel ce coboară în rândul oamenilor și le ia pulsul, fiind astfel puntea dintre divinitate și omenire.

Nu trebuie să uităm nici de efectele vizuale: laitmotivul spectacolului este decalogul, însă nu cel pe care îl cunoști din Vechiul Testament, ci o variantă nouă și potrivită vremurilor noastre, gândită și executată cu pricepere de Marian Paraschiv, iar imaginea divină asociată lui Cristian Ioniță nu putea fi realizată fără costumația furnizată de Andreea Boiangiu, ce se aseamănă cu reprezentările iconografice.

Astfel, actrița Iulia Alexandra Neacşu, ce părăsește scena și trece în spatele cortinei pentru această reprezentație, reușește să contureze un spectacol complex ce îmbină umorul cu momentele de seriozitate, divinul cu umanul și relevă faptul că perfecțiunea pe care o așteptăm de la divinitate este departe de a fi atinsă

Dacă te-am făcut curios, Un spectacol Dumnezeiesc poate fi urmărit la Teatrul Nou în data de 27 martie de la ora 19. Pentru programul complet din această stagiune, aruncă un ochi aici.

Adaptare dupa David Javerbaum

Regia : Iulia Alexandra Neacșu

Cu: Cristian Ioniță, Mihai Bercaru / Radu Catană, Eduard Cîrlan / Alexandru Petcu

Scenografie: Marian Paraschiv 

Costume: Andreea Boiangiu

Cronică redactată de Dinu Ana

Membru Departament Educațional 

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)

Dușmănie v.2.0

Vorbitul este terapie

Sigur ai auzit și tu cel puțin o dată „Era mai bine atunci, pe vremea lui Ceaușescu”. Niciodată nu am înțeles ce le lipsește celor care afirmă acest lucru, oare statul la o coadă kilometrică, de dimineață, pentru a cumpăra alimente? Poate mâncarea cu porția, care oricum nu era suficientă? Sau încălcarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, cum ar fi libertatea de exprimare, confesională, de circulație și multe altele? 

Te invit să o cunoști pe Ioana, interpretată de Mihaela Teleoacă, îndrăgostită de tot ceea ce ține de comunism și de Nicolae Ceaușescu, în spectacolul de teatru Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor, regizat de Gabriel Sandu.

Cea care tulbură apele liniștite este Alina, o tânără regizoare a unui film documentar de succes și care își dorește să creeze o altă capodoperă cinematografică despre povestea Ioanei, membră a fostei Securități și omul din spatele discursurilor lui Nicolae Ceaușescu. Andrei, nepotul Ioanei, antisocial, respingător și fără prea multă încredere în sine, este mereu alături de bunica lui, pregătit să îi asculte toate cerințele și să umple scena cu ieșirile lui ușor agresive. Cele trei personaje sunt aduse împreună prin intermediul traumelor personale, de unde se conturează situații aprinse care le vor schimba viețile și care te vor amuza cu siguranță. Vei afla cât este adevăr și cât ficțiune în spatele unui film documentar, alături de trecutul traumatic ce bântuie personajele în fiecare clipă. Firul dramatic al întâmplărilor este creionat de interpretările excepționale, pline de emoție ale Mihaelei Teleoacă, Oanei Pușcatu și ale lui Alex Mirea

Ceea ce face Dușmănie v.2.0 cu totul specială pentru mine, este montarea sa într-un mod interactiv, unde actorii privesc spectatorii în ochi, le pun întrebări retorice și le dau impresia că sunt componentele ce ajută la formarea unui întreg care dă magie spectacolului de teatru. Uneori chiar ai impresia că te vor chema acolo, lângă ei pe scenă, că vei fi actor pentru măcar câteva secunde, că vei face parte dintr-o poveste despre care nu știi aproape nimic și pe care o descoperi încetul cu încetul. 

Pe lângă interacțiune, este surprinzător modul în care Oana Pușcatu și-a conturat personajul, drept o fată ambițioasă și foarte determinată în a descoperi detalii cât mai controversate de la Ioana, care erau menite să aducă succesul noului ei film. M-a uimit și obsesia bătrânei pentru Ceaușescu, pe care îl venera ca pe un zeu și faptul că ea numea toată acea perioadă în care a fost alături de el o poveste de dragoste pentru care lumea nu o putea judeca. Pe lângă acestea, felul în care Andrei era manipulat de bunica lui și nu putea lua decizii pe cont propriu se datorează certurilor dintre părinții săi de când era un copil care abia descoperea lumea. 

Decorul, un alt element important, realizat până la cele mai mici detalii de către Raluca Alexandrescu, îmbinat cu muzica de care a avut grijă Xenti Runceanu,  s-a potrivit perfect cu momentele interpretate și luminile care aduceau în prim plan personajele, gândite de Ștefan Vasilescu. Toate acestea conturează spectacolul și îl apropie de perfecțiune. 

Trebuie să știi că aceasta este a doua variantă a piesei, gândită după o desprindere de la viața normală și multe momente care au afectat pe toată lumea. Primul spectacol a beneficiat de apariția regizoarei de film documentar Mona Nicoară, dar și de scurte secvențe din Videogramele unei revoluții, film realizat de Andrei Ujică în 1992. Rodica Mandache, István Téglás și Edith Alibec s-au întâlnit pentru a arăta ce este intimitatea și cum viața ți se poate schimba într-o secundă.

Dacă vrei să faci parte din povestea celor trei personaje și să afli dacă „vorbitul este terapie”, așa cum a mărturisit Ioana în timpul spectacolului, stai cu ochii pe pagina de Facebook a celor de la Teatrelli pentru a vedea următoarele reprezentații ale piesei și când vei putea lua parte la terapia celor trei. 

Text și regie: Gabriel Sandu

Cu: Mihaela Teleoacă, Oana Pușcatu, Alex Mirea

Video: Ana Cârlan

Decor: Raluca Alexandrescu  

Muzică: Xenti Runceanu

Lumini: Ștefan Vasilescu  

Cronică redactată de Dolhescu Daria

Membru Departament Educațional

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)

Super9 – festivalul de artă făcută de adolescenți

Tu cum îți imaginezi #OlumeSuper9? Hai să o construim împreună la Super, festivalul de artă făcută de adolescenți, a 9-a ediție!

Începând cu 30 august, până pe 5 septembrie, festivalul Super pregătește o serie de proiecții de film, concerte, spectacol de teatru, o expoziție, o lansare de revistă și o lectură de poezie! Ca în fiecare an, susținem cu mândrie arta, de orice fel, realizată de adolescenți. Astfel, te așteptăm alături de comunitatea Super la evenimentele noastre, ce vor avea loc respectând normele de protecție, la Roaba de Cultură (Parcul Herăstrău, Intrarea Pescăruș), dar și la Krănuț (Calea Moșilor 91).

Ediția din acest an a Super își propune să își imagineze, împreună cu adolescenții care vin la festival, #olumeSuper9- o lume în care promovăm educația artistică și cinematografică în licee, în care vorbim despre drepturile elevului și drepturile omului, o lume în care toate identitățile tinerilor sunt respectate. Găsiți campania #olumeSuper9, pe care o desfășurăm împreună cu organizații și grupuri prietene cu Super, precum Speakup Romania, Consiliului Elevilor București sau Asociația Accept. Vă invităm atât pe canalele de social media Super, cât și la festival, ca să construim împreună #olumeSuper9.

Programul complet al evenimentelor aici:

Super9 | Deschiderea festivalului: Proiecție de film

📅 Luni, 30 august, începând cu ora 19:30, la Roaba de Cultură. Te invităm la deschiderea festivalului, unde vom viziona împreună prima proiecție de filme din selecția oficială (calupurile bot în bot, Între pereții minții) și Retrospectiva: Ioan Plesh.

Super9 | Lansarea revistei Cotloane & Proiecție de film

                📅 Marți, 31 august, începând cu ora 19:00, la Roaba de Cultură. În cea de-a doua zi de festival, avem organizată lansarea revistei „Cotloane”, o discuție cu autorii și o nouă proiecție de filme din selecția oficială (calupurile Al cui ești tu, mă?, ritm și culori și Cinci nopți fără vise).

                Super9 | Film + Poezie = ?

                📅 Miercuri, 1 septembrie, începând cu ora 19:00, la Roaba de Cultură. Festivalul continuă cu lansarea antologiei de poezie „Dimineți în care plec pe ascuns”, o lectură de poezie și o proiecție de videopoeme.

                Super9 | Expoziție & Concerte

                📅 Joi, 2 septembrie, începând cu ora 18:00, la Krănuț. În ziua a 4-a te așteptăm la o expoziție cu artă vizuală creată de adolescenți, urmată de concertele a doi artiști muzicali tineri, inana și IIOANA.

                Super9 | Teatru & Proiecție de film

                📅 Vineri, 3 septembrie, începând cu ora 19:00, la Roaba de Cultură. O nouă zi de festival începe cu un spectacol de teatru, „Hei, tu, vecine!”, jucat de Centrul Educațional de Arte Performative CEVA din Târgul Neamț, urmat de o proiecție de filme din selecția oficială (calupurile În valuri ne scufundăm, Descântec și Midnight screening).

Super9 | Concerte & Proiecție filme

📅 Sâmbătă, 4 septembrie, începând cu ora 17:00, la Roaba de Cultură. Festivalul continuă cu noi concerte ale unor artiști muzical adolescenți: Mara Trefas, Flashback, Flying Otters, Ruxandra Istrate, Costa, Pyroblast și Bad Trip, urmate de proiecția a câteva filme din selecția oficială (calupurile o ciorbă de ficțiune și ținuturi îndepărtate).

Super9 | Gală premiere & Proiecție filme câștigătoare

📅 Duminică, 5 septembrie, începând cu ora 19:30, la Roaba de Cultură. Ultima zi vine în închidere cu decernarea premiilor și proiecția celor câștigătoare.

Intrarea la toate evenimentele festivalului se face gratuit și nu necesită achiziționarea niciunui bilet/rezervare în avans.

Programul complet și mai multe detalii despre Super puteți găsi aici: https://cutt.ly/XQ3Xfsv.

Grafica afișului realizată de: Andrei Pacea & Alex Petrican.

Super înseamnă mai mult decât o săptămână de festival, înseamnă pasiune, emoție și cultură. An de an, ducem dragostea față de artă mai departe, prin a încuraja adolescenții din întreaga țară la exprimare și trăire. Festivalul Super pune la dispoziție spațiul perfect pentru creație și dezvoltare prin intermediul evenimentelor și al atelierelor organizate pe parcursul anului.

Super este un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii.

Sponsori Principali: Kaufland România, Raiffeisen Bank

Cu sprijinul: Institutul Francez, Student Consulting

Locațiile festivalului: Roaba de Cultură, Krănuț.

ONG-uri partenere: Accept, MozaiQ. ADFR, Asociația Vira, Mai Mult Verde, Funky Citizens, Fundația Calea Victoriei

Parteneri: Gura Mare, B23, Cinehub Tonitza, Film Mai Aproape, ID Fest, Vira Films, Cărturești, One World Romania, Bucharest International Dance Film Festival, F-Sides Cineclub, The Institute, Poster x Poem, Glitch Shop, Ideo Ideis, Bloc Zero, Dispozitiv Books, Black Button Books, Isopatrusute, Rags and Riches, OMG Publishing, British Council, Centrul Ceh

Parteneri media: Liternet, All About Romanian Cinema, Radio România Cultural, DOR, Dissolved, Movienews, Scoala9, Modernism.ro, Perspektiva, Versus, FILM MENIU, Films in Frame (ADFR), CUTRA, filme-carti.ro, Echinox, Samizdat, AIVI Media Hub, Cinefilia.ro, Support Your Local Artists, Consiliul Elevilor București, Bucharest Cultural Events, BEST Bucharest

Parteneri media regionali: Bitpress, Jurnal Maramureș, Ziarul Actualitatea, Cotidianul Giurgiuveanul, News Buzău, Presa Galați, Suceava News

Interviu Ștefan Pavel

Î: Pentru început, noi am dori să ne povestești câteva lucruri din experiența ta cu proiectul STS.

R: Experiența mea cu STS însumează 3 participări. Nu-mi aduc aminte exact dacă prima a fost în 2011 sau 2012. A fost o experiență foarte frumoasă, în sensul că acolo am debutat eu ca actor profesionist. Am participat cu spectacolul „Proștii sub clar de lună” care ulterior a primit premii precum „cel mai bun spectacol”, „cel mai bun actor”, „cea mai bună regie”… Și apoi, cred că peste vreo doi ani, am mai participat cu spectacolul „Vest-Est”, regizat de Dani Ionescu, iar atunci, din ce îmi aduc aminte, am luat premiul special al juriului. După aceea, nu am mai participat la concurs, dar am jucat „Buzunarul cu pâine” pe la vreo 4 dimineața, nu mai știu în ce an. Tot timpul a fost foarte frumos, publicul a fost mereu foarte cald și sunt convins că asta veți auzi de la toți cei pe care îi veți intervieva și de la toți cei care au trecut scena STS pentru că publicul a fost mereu super șmecher. Voi v-ați adus tot timpul colegi, alți studenți și așa am avut mereu parte de un public tânăr și pus pe distracție, un public receptiv, deschis, generos, iar acest lucru nu poate decât să însuflețească atmosfera la cote nebănuite. Eu nu jucasem niciodată pe o scenă profesionistă și nici nu știam exact ce făcea un spectacol. Printre primele mele amintiri legate de STS ar fi spectacolul făcut de Alexandru Nagy în care eu, cumva, a trebuit să intru în rolul personajului principal peste noapte. Știam textul, dar nu știam exact ce trebuie să fac și nici nu mi-am făcut prea multe probleme. A fost nebunia vârstei și a fost extraordinar. Am repetat până la 6 dimineața, după care am fost acasă și m-am culcat până la 4 după-amiază, iar la 6 am avut spectacolul și a fost extraordinar. Aportul nu a fost numai al meu și al colegilor mei, ci și al spectatorilor care au fost tot timpul foarte deschiși. Îmi aduc aminte că la „Vest-Est” a fost o întâmplare în care am ținut un monolog, iar după a picat lumina. Nu știu dacă era curentul sau un reflector, dar publicul a râs și a savurat momentul și totul a fost magic. Totodată, îmi aduc aminte și acum de cabinele din spate, de cum ieșeau cu ghiozdanele trupe care abia jucaseră, prinși în euforia momentului de după piesă, urmând să intrăm noi mai apoi. Ne schimbam, mai fumam câte o țigară pe la baie și atmosfera generală era superbă.

Î: Ne bucurăm să auzim așa cuvinte frumoase. Acum, noi am vrea să știm ce înseamnă teatrul pentru tine? Ce simți când auzi teatru?

R: Teatrul pentru mine înseamnă, în primul rând, meseria mea, meseria prin care îmi câștig pâinea, meseria pe care am considerat și în continuare, cred că alta nu pot face mai bine. Teatrul este pentru mine o clipă de uitare să zic așa, pentru oamenii din jur, pentru că el nu poate schimba societatea molecular. Actorul nu se schimbă în timpul piesei și nici spectatorul.  Nu se întâmplă o transformare, ci sunt doar câteva clipe în care aceștia uită de ce se întâmplă în jur. Ei intră în niște povești care nu sunt ale lor, povești în care vor râde, vor plânge, se vor emoționa, timp de două-trei ore, cât va ține spectacolul. Și ca să rezum, teatrul este întâlnirea irepetabilă dintre actor și spectator. Adică același timp de entertainment îl putem găsi și pe Netflix, Hbo, dar diferența dintre teatru și cele din urmă este că la teatru sau stand-up vom avea mereu interacțiunea fizică dintre actor și spectator. Interacțunea aceasta este irepetabilă și până la urmă, asta apreciază atât spectatorul, cât și actorul. Actorii sunt mereu întrebați ce le place mai mult, actoria de film sau actoria de teatru și tot timpul în balanță sunt puse lucrurile astea: filmul e o artă, e o meserie cu avantaje și dezavantaje, dar nu implică această întâlnire directă dintre actor și spectator, acel schimb de energii care se produce în sala de spectacol. Adică, așa cum am menționat de improvizația cu reflectorul, acela a fost un moment care nu se va mai putea repeta. S-a întâmplat acolo, a fost un moment de sine stătător de zece secunde care nu se va mai repeta nici pentru mine, nici pentru oamenii de atunci. Tocmai de aceea a avut și un impact așa frumos, pentru că oamenii au apreciat acea spontaneitate a clipei. I-a căzut unui actor ceva, a uitat textul cineva, atunci vedeți cum toți oamenii sunt „Pac! Mamă! Ce face? Oare ce se întâmplă?”. Aia e nebunia pentru ei. E mai real. Nu spun că platforme precum Netflix sunt rele, dar teatrul are acest lucru în plus, irepetabil.

Î: Care a fost momentul în care ai simțit că actoria este pentru tine?

R: Eu mă gândeam de mic la actorie, dar erau vise copilărești. Cred că am câștigat teren ușor-ușor începând cu perioada admiterii când am zis că dacă niște oameni care sunt mai mari decât mine și care știu ce înseamnă meseria asta au avut încredere să mă primească aici, atunci poate că asta ar fi pentru mine. Nu a însemnat că în următorii ani am avut încredere în mine. Au fost etape și etape. Mai câștigam puțină încredere, mai pierdeam din ea. Au fost multe momente în care m-am întrebat „O fi asta pentru mine?”, deși cumva aveam o certitudine, dar tot timpul mai cauți aprobări. Să zicem că după admitere a fost momentul în care am realizat că aici s-ar putea să fie o pâine de mâncat pentru mine. Până atunci mi-am dorit foarte mult, dar n-am avut confirmările celor din jur sau ale specialiștilor. Poate a fost și momentul de după primul spectacol STS, din 2011-2012 când am văzut cât de frumos este și am realizat că aș vrea să mai fac asta. Chiar a fost ceva magic atunci. A fost un moment în care mi-am spus că așa ceva este minunat, pe mine mă bucură lucrul ăsta și aș vrea să-l fac mereu.

Î: Ce faci când nu faci teatru?

R: Când nu fac teatru, aleg să-mi caut material pentru teatru: mai citesc o carte, mai caut personaje, sunt atent pe stradă, sunt interesat de oameni, situații, tipologii, gesturi. Actorul, în timpul lui liber, cam asta face. Să nu înțelegeți că este o căutare continuă, asiduă și stresantă făcută în fiecare zi. Nu, dar pur și simplu e cumva un fel de a doua natură a artistului. Încearcă să surprindă, în timpul în care nu își exercită meseria, surse de inspirație pentru atunci când își va exercita meseria. În rest, am o viață normală. Mai ies cu prietenii, joc șah, mai ies la un tenis sau văd un film.

Î: Care ar fi cartea care te-a influențat cel mai mult pe partea asta de teatru?

R: Sunt multe! Uite aș putea să zic „Douăsprezece scaune” și „Vițelul de aur” de Ilf și Petrov, nuvelele scurte ale lui Cehov, proza scurta a lui Teodor Mazilu, teatrul lui Sebastian, „Arta Popescu” a lui Cristian Popescu. Decisiv, o carte mare de teatru care mi-a plăcut a fost „Lecțiile de regie ale lui Stanislavski”. După ce am recitit-o, am înțeles anumite lucruri altfel și mult mai bine. Ar mai fi „Bricabrac” de Lucian Pintilie sau cărțile de memorie ale marilor actori din perioada interbelică, precum: Ion Brezeanu, Maria Filotti, Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, Velimir Maximilian. Prin ele, am văzut cum își făceau oamenii de atunci meseria și am învățat multe lucruri. Sunt niște zone care, în momentul actual, nu mai sunt foarte facil de găsit și care pe mine m-au ajutat foarte mult întrucât am văzut alte fațete ale acestei meserii. Alte opere care m-au marcat ar putea fi: „Maestrul și Margareta”, „Frații Karamazov”, „În căutarea timpului pierdut”, „Crimă și pedeapsă”, „Demonii”. Sunt cărți prin care autorii descriu procesele psihologice ale personajelor lor atât de în detaliu încât sunt ca niște manuale de actorie. La „Frații Karamazov”, toate acele 1500 de pagini se întâmplă în trei zile, iar acolo autorul sondează cât poate psihicul uman și este într-adevăr o carte de actorie întrucât un actor trebuie să ia un text străin, neutru și să-l umple de viață. De asemenea, în primul volum al cărții „În căutarea timpului pierdut”, autorul practic povestește doar cum s-a îndrăgostit el de o femeie, dar felul în care povestește și ce detalii și amănunte aduce, îți arată cam ce ar trebui să faci tu ca actor.

Î: Film sau teatru?

R: Amândouă. Mi-ar plăcea să fac și mai mult film. Am făcut până acum doar seriale, am avut apariții TV, dar film în schimb nu. E o zonă care îmi place, mă atrage, cred că o pot stăpâni, însă care are o altfel de abordare. Pentru mine, întâlnirea cu o sală de 500 de oameni care râde la o replică, eu având multe roluri în comedii, aduce un sentiment ce nu poate fi înlocuit cu nimic. Deci, din punctul acesta de vedere, ar fi teatrul. Pe de altă parte, cred că și la film putem regăsi acest sentiment în care, spre exemplu, avem un scurtmetraj și lumea din platou râde. N-aș vrea acum să fac o distincție între astea două pentru că până la urmă, sunt parte ale aceleiași meserii. Aș vrea să joc în film pentru că și în film poți face lucruri extraordinare și totuși acesta rămâne, față de teatru. La teatru, întâlnirea irepetabilă de care vă ziceam mai devreme se întâmplă și rămâne acolo, în seara aia. El se poate filma, dar nu poate fi reprodusă la maxim magia ce se întâmplă acolo, între actor și spectator. Deci, ca să vă răspund, nu știu. Amândouă.

Î: Ți-ai schimbat viziunea asupra teatrului cu timpul, față de cum o aveai la început?

R: Nu! Am avut o idee destul de precisă despre ce vreau să fac, deși nu știam exact cu ce instrumente voi face asta. În timp, am învățat. Actorul, când ajunge în facultate, nu știe cu ce se mănâncă această meserie, spre deosebire de alți artiști. Studentul care ajunge la Conservator are deja în spate zece ani de pian, diplome la concursuri și așa mai departe. Eu n-am avut asta și în timp, am învățat să folosesc niște mijloace ale meseriei. Revenind la întrebarea de mai devreme legată de cartea care m-a influențat pe mine, mi-am amintit acum de „Paradox despre actor” scrisă de Denis Diderot, iar în această carte se face comparația dintre actorul înflăcărat și cel cerebral. A fost o nebunie atunci când ne-au pus să o citim la școală pentru că îți dă practic dimensiunea meseriei tale, care nu este una haotică. La teatru, tu trebuie să fii în stare să repeți și mâine ce ai făcut azi, într-o formă care să fie prezentă, dar în mare parte la fel. Astfel, actorul trebuie să fie cerebral, nu trebuie să fie nimic haotic în jurul lui și am încercat să capăt chestia asta, dar viziunea nu mi-am schimbat-o niciodată. Am știut de la început că vreau să fac meseria asta pentru oameni, să bucur lumea. Nu am alte obiective în prezent față de cele pe care le aveam în facultate.

Î: Care au fost oamenii care te-au inspirat? Ai avut modele, mentori?

R: Da, am avut și voi avea mereu. În primul rând, toți actorii mari români din perioada Comunismului. M-au inspirat, i-am avut în minte și m-am uitat la ei cu admirație de când eram la liceu. Vorbesc despre Amza Pellea, Toma Caragiu, Ștefan Iordache. Acești artiști mari au fost tot timpul pentru mine un ideal. Îmi plăcea foarte mult ce făceau ei. I-au urmat profesorii de la facultate, precum: Doru Ana, Vlad Logigan, Valeria Sitaru. Pe Radu Gabriel l-am avut la master și de la acesta am învățat foarte multe, a fost o întâlnire care mi-a deschis capul agresiv și totuși, într-un mod foarte blând. Am învățat foarte multe și ușor-ușor mi-a intrat în inima domn’ professor și mi-ar plăcea să-l pot numi mentorul meu. Și apoi, mă consider norocos că sunt binecuvântat cu niște prieteni care în zeci de ani vor ajunge marile nume ale scenei românești, ale teatrului sau filmului românesc, precum: Alex Bogdan, Vlad Drăgulin, Anca Dinicu, Alex Nagy, Huțuleac. Am avut norocul să pic între ei, în generația asta și tot timpul am avut ce să învăț de la toată lumea pentru că toți am fost dedicați, am pus tot timpul meseria asta mai presus de orice și atunci, pe ei îi pot numi sursele mele de inspirație zilnice, sursele care sunt aproape de mine. Și apoi, desigur, tot felul de artiști cu care am intrat în contact și alții pe care i-am urmărit mai lucid precum actori mari de la Hollywood cu diferite stiluri de joc și așa mai departe. Cred că tot timpul ai ceva de învățat. Adică dacă deschizi ochii și te uiți în jurul tău, sigur găsești material. Ar mai fi oamenii în general, părinții mei, un vânzător de undeva. Tot timpul poți să găsești surse de inspirație, peste tot, dacă vrei să te uiți.

Î: Ai schimba ceva la teatrul românesc? Îi lipsește acestuia ceva?

R: Sigur că îi lipsește. Nu știu ce să zic exact. Sunt niște probleme organizatorice, în primul rând. Poate aș face lucrurile mai transparente, să zic așa. Adică, se ajunge la tot felul de anomalii. Aș face mai multe spectacole pentru tineri, de la care lumea să iasă mai bucuroasă. Sunt mulți oameni acum care zic că: „Băi, nu mai sunt actorii ăia ca pe vremuri..”. Probabil că ați auzit și voi. Sigur că aceia au fost niște monștri sacri și încă sunt, doar că nu sunt neapărat puși în valoare, e cumva o degringoladă din asta. Ar trebui să fie lumea mai serioasă și să facă spectacole mai pentru tineri. Că ușor așa, din indolență în indolență, din lene în lene, din pilă în pilă, de suferit are produsul. Pe urmă, te întrebi când o sa vină lumea la teatru.

Î: Ce sfat le-ai da celor la început de drum?

R: Păi în primul rând, să stea puțin cu ei și să-și pună întrebarea capitală: „Vreau să fac această meserie sau nu?”. Este foarte important pentru că pe parcurs vor apărea tot felul de situații și greutăți, cum este normal și inerent, mai ales că în teatru este puțin mai haotic decât în alte domenii. Ca să le treci, tu trebuie să ai tot timpul în față scopul tău și de ce vrei să faci asta. Dacă nu ești convins că vrei și că altceva nu poți să faci mai bine, nu ar trebui să te bagi. Trebuie să-ți răspunzi sincer la aceste întrebări. Motivele precum „Vreau să mă vadă lumea, îmi place să zic bancuri, sunt mai nebun…” sunt bune, dar nu sunt de ajuns. Trebuie să vrei cu adevărat și să poți să treci peste orice se va ivi în calea ta. Alt sfat ar fi să fie sinceri și să fie serioși. Dacă nu-ți dai interesul, orice talent se poate risipi ușor-ușor. Dacă nu-l cultivi și nu-l îmbogățești, se duce. Dacă vor să facă meseria asta foarte bine, trebuie să se gândească înainte și apoi să muncească.

Î Cum ți-a afectat situația actuală cariera?

R: Așa cum ne-a afectat-o tuturor. N-am mai avut spectacole. Eu nu mă plâng. Nu e ca și cum doar actorii au suferit. Toți am suferit: actori, regizori, medici și așa mai departe. Nu am mai jucat, dar am făcut alte chestii: am scris o lucrare pentru școală, am văzut niște filme, am citit niște cărți, nu am pierdut timpul. Vara am mai avut niște spectacole în aer liber. În rest, am avut cam câte un spectacol pe lună. S-au mai legat. Se deschidea la Vâlcea, jucam la Vâlcea, se deschidea la Buzău, jucam la Buzău, se închidea la Buzău, jucam la București pe net. Mi-am umplut timpul și nu mă plâng. Sunt niște vremuri complicate și trebuie să vedem și partea plină a paharului. Să vedem de acum încolo ce-o să fie. Nu am avut de muncă, dar proiecte și lucruri în plus am făcut. Nu s-a putut intra la spectacol în sală și așa cum am spus și mai devreme, teatrul filmat nu este la fel, dar dacă este filmat cum trebuie se poate face. Ceva de genul a fost filmul „Dogville” care a înnebunit lumea. Astfel se putea face același lucru și la teatru. Deci cred că ne-a afectat pe toți cel mai mult această tristețe legată de știrile terifiante și așa mai departe.

Î: Cum crezi că se vor raporta românii la teatru în următorii zece ani? Sau cum ai dori tu să se raporteze?

R: Sper să nu se îndepărteze de teatru. Dacă noi, cei din interior, nu facem lucruri pentru public, el se va îndepărta. Teatrul nu mai e în situația în care era în timpul Comunismului. Atunci, se stingea lumina la zece, cluburile nu erau, iar oamenii fugeau în cărți, în teatru. Teatrul era o zonă a manifestului, a reacțiunii. Astăzi teatrul nu mai are privilegiul acesta, se bate cu Netflix, cu IMAX, cu 3D, Arena Națională. Dacă oamenii din teatru nu se trezesc, s-ar putea ca lumea să nu mai vină. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să faci numai comedii, dar trebuie să avem mai multă grijă. Dacă oamenii nu înțeleg ce se întâmplă pe scenă, nu o să mai vină. Trebuie să fim cumva conștienți de lucrurile astea. Spre exemplu, la Teatrul Național, la sala mare, dacă se joacă un spectacol într-un an, o să vină 100 de mii de oameni maxim. Tzanca Uraganu face 500 de mii în zece ore. Beat this! Nu vreau să spun că trebuie să coborâm nivelul, doar că trebuie să avem în minte că ne luptăm cu asta. Ca să răspund, eu n-am simțit niciodată că oamenii nu mai vor teatru. Ei vin la tot felul de spectacole mereu, chit că sunt nume mari de artiști, chit că nu sunt, știu autorul, nu-l știu, oamenii își doresc, stau și se uită. Publicul român nu este învechit. El știe. De exemplu, publicul vostru de la STS este unul excepțional, cum am spus și mai devreme. Un public de genul merită foarte mult să-i dai. Ca să rezum, sper să fie în continuare la fel de deschiși.