Oleanna- cine predă şi cine învaţă?

Cum ar fi să te trezeşti dintr-o dată în tumultul unei conversații sfâşietoare, o adevărată luptă pentru putere, al cărei câştig a devenit demult un ideal îndepărtat? În câteva cuvinte… seara mea de sâmbătă petrecută în inima Bucureştiului, pierdută în lumea creată de Mădălin Hîncu, la Teatrul Excelsior.

Pe ritmurile aproape surde ale cântecului Gaudeamus Igitur, imnul educaţiei şi al valorilor morale, lumina difuză dezvăluie scena unui birou atipic. De la pictura Școala din Atena, tronând pe peretele din spate, până la statuetele care reprezintă personaje mitologice, totul pare o mărturie a eticii și corectitudinii. Acest mic artificiu scenografic, creat de Răzvan Bordoș, poate fi interpretat fie ca o atitudine ironică, fie ca o modalitate subtilă de a evidenția natura imorală a personajelor.

Regizat cu o finețe psihologică tulburătoare, spectacolul urmărește un profesor ajuns la împlinire academică și spirituală, interpretat de Marius Turdeanu. Acesta este surprins într-un proces inconștient de autosabotare, prin conflictul intelectual – și, mai târziu, spiritual – cu una dintre studentele sale, Carol. Ioana Niculae întruchipează inițial inocența studentei nesigure și timide, trăsătură pe care o modelează pe parcursul spectacolului și care, în final, se dovedește a fi doar o mască pentru adevăratul său caracter.

În aparență, relația dintre cei doi este pur profesională, un dialog care, pe parcurs, dă naștere unei legături mult mai profunde, relevând trăsăturile comune ale personajelor – orgoliul fragil și neîncrederea în sine. Replica „Hai să spargem bariera asta imaginară dintre profesor și student” marchează începutul declinului pentru ambele personaje, dezvăluind treptat intențiile ascunse ale fiecăruia.

Un alt detaliu pe care actorii îl stăpânesc cu măiestrie este ambivalenţa personajelor. Deși, în aparență, acestea se află la poluri opuse, ambele militează pentru același scop: obținerea puterii. Duelul dintre ei este o satiră la adresa educației, care, în acest context, devine doar o unealtă folosită în scopuri manipulative. Conflictul dintre cei doi se desfășoară în mai multe etape, fiecare fiind însoțită de o interpretare scenografică adecvată. După fiecare întâlnire, scena este cufundată într-o lumină simbolică, marcând intensitatea crescândă a confruntării: prima întâlnire este scăldată într-un negru sumbru, cea de-a doua într-un roșu aprins, iar în final, punctul culminant este subliniat de prăbușirea unei picturii – simbol al educației ideale, care se sfărâmă sub povara intereselor și conflictelor de putere.

Un alt element vizual puternic este statuia titanului Atlas, purtând pe umeri greutatea lumii. La final, te lasă să te întrebi: simbolizează ea povara vinovăției cu care va trăi Profesorul sau, mai degrabă, responsabilitatea pe care Carol o simte față de ceilalți studenți, victime ale unui posibil abuz de putere? Spectacolul nu oferă răspunsuri clare, ci provoacă publicul să își aleagă propria perspectivă.

Finalul rămâne deschis, iar dilema persistă: cine are cu adevărat puterea de decizie în zilele noastre, studenții sau profesorii? Și, mai important, cei care o dețin, o folosesc cu înțelepciune sau abuzează de ea? Jocul de forțe dintre Carol și Profesor, abil interpretat de actori, ne împiedică să vedem o linie clară între victimă și agresor. Carisma Profesorului îl face mai greu de blamat, iar transformarea lui Carol o ridică din postura inițială de elevă umilă la cea de adversar redutabil. Astfel, ambiguitatea devine esențială, iar spectacolul reușește să lase publicul prins într-o rețea de întrebări incomode.