Paracliserul - un one-man show al tăcerii, al credinței și al singurătății

Recunosc că, după experiența examenului de bacalaureat și orele dedicate simbolisticii soresciene ascunse în burți de pește, am abordat acest spectacol cu o oarecare reticență. Mă așteptam să fie aflat undeva la granița dintre filozofic și absurd, cu o însemnătate pe care probabil aveam să o înțeleg cu adevărat la câteva zile după. Parte din trilogia „Setea muntelui de sare”, alături de „Iona” și „Matca”, „Paracliserul” este o dramă existențială de mare profunzime.

„Paracliserul” nu este despre ce se întâmplă, ci despre ce se simte. Spectacolul se îndepărtează de un fir narativ pentru a lăsa loc unui flux dezordonat de gânduri și speranțe, în care se recunoaște orice om care a luptat vreodată cu propria credință. Este povestea celui care nu înțelege prezența suferinței în afara iadului, dar care refuză să renunțe la speranță. Rugăciunea sa trece prin toate stările, de la șoaptă la strigăt, umplând sala de o disperare care se pierde în neant.

Un asemenea spectacol își găsește cadrul ideal în intimitatea sălii „Iosif Naghiu” a Teatrului Dramaturgilor Români. Decorul este unul sugestiv și simplu: câteva lumânări pe jos care par să nu se stingă niciodată și proiecția unor picturi de pe pereții catedralei. Claudiu Bleonț se află în permanență la un pas distanță de public, privind uneori în gol, alteori fixând spectatorii cu o intensitate paralizatoare.

Ajungi să simți și tu ce înseamnă singurătatea omului care vorbește și nu i se răspunde: un zbucium uman în care ne putem regăsi cu toții, indiferent de convingeri. Într-o scenă memorabilă, unde singura lumină rămâne lumânarea — o ultimă fărâmă de speranță — este redată imaginea pură a rătăcirii interioare, în care tăcerea celor din jur devine o greutate fizică, iar scena un spațiu al izolării absolute.

Nu este un spectacol comod și nici ușor de urmărit, căci nu se explică de la sine. Pleci poate confuz sau neliniștit, dar ceea ce s-a rostit pe scenă continuă să răsune mult după ce cortina cade. Poate tocmai aceasta este intenția: să ieși din sală cu o neliniște pe care să o porți cu tine până când găsești propriile răspunsuri. Pentru că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi este, la rândul său, Paracliserul.